Căsuța noastră de acum a fost cândva o bucătărie de vară. O odaie veche de vreo sută de ani. A fost pe rând și magazin, depozit pentru damigenele cu vin, locul în care ne odihneam în după-amiezile toride din August. În fața coniei, pe numele ei, se deschidea o terasă răcoroasă, acoperită cu țiglă. O mărginea în dreapta un frăgar, și-n stânga o tufă bogată de caprifoi.
Interiorul coniei a cunoscut schimbări mai multe decât pot să-mi amintesc.
Într-o vreme, timp de câțiva ani, a fost pictată. Pe doi dintre pereții ei și-a exersat talentul o prietenă de la școala de artă. A desenat imagini personalizate din cartea junglei. Lui Baloo i-a pus mărgele și sandale, inele pe gheare și brățări la mâini. Chiloții lui Mowgli aveau inimioare și Baghera purta în blana ei o omidă hazlie și un fluturaș. Sub geam erau desenați cai, mulți, haotici, un cer rozaliu de cai în galop și cai înaripați. Deasupra cerului erau doi îndrăgostiți și-un curcubeu ieșea din turnul Eiffel conturat stilizat.
Pe ceilalți pereți cu-o mână tremurândă și cam strâmb am scris versurile lui Mihai. Lângă ele am așezat și câte un gând răzleț cu titlu de romanță scris de Minulescu.
În contras cu desenele nostime, lângă fereastra dinspre curte scria:
fragment ”Melancolie” – Mihai Eminescu
Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste și umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,
Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu.
Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi țin la el urechea – și râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.
Poza de copertă – cromolitografii de Mișu Teișanu – Luceafărul (1923)
Poza dintr-un colț al camerei (din păcate neclară, făcută prin 2005)
0 comentarii