Nu știu alții cum sunt, dar mie lunile de după sărbătorile de iarnă îmi sunt cele mai urâte din an. Ianuarie și Februarie, apăsate de așteptarea primăverii. Sătui de frig, de vânturi aprige, de cer înnorat și de noapte timpurie. Iar în ultimii ani, prea puțin sătui de zăpadă. Nu mai ninge cum ningea, și chiar dacă n-am încă vârsta la care să-mi șadă bine să spun ”pe vremea mea” mi-aduc totuși aminte de anii copilăriei cu derdeluș și fulgi mari de nea.
Căram apă de sus cu găleata, sau în sticlele goale pe care le dădeam la schimb când cumpăram apa minerală de la garaj, ca să facem ghețuș. Mi-aduc aminte și de pantalonii matlasați care strângeau ghemotoace înghețate la tiv, de ninsoarea privită la becul stradal și de fulgii topiți pe limba scoasă afară. Urcam cu săniile legate cu sfoară la pădurea din deal, ne aruncam pe burtă curajoși, făceam trenulețul sau construiam o trambulină-adrenalină care să ne arunce în aer.
Cădeam des, înghețam, răceam rar. Zăpada era binecuvântarea noastră. Se așternea peste noi dantelată, peste capetele acoperite de căciuli croșetate, peste obrajii rumeni și peste zâmbete nevinovate. Frigul cel mai năprasnic cunoștea cea mai multă activitate. Eram neînfricați!
Acum suntem doar leneși, adormiți și melancolici, sugrumați de ploaia mohorâtă cernută parcă de-o nostalgică toamnă, de lumina tristă și liniștea străzilor afundate-n noapte în miez de zi. Pentru ce să mai ieși afară, unde să te avânți neînfricat?!
Ianuarie, îmi e un dor cumplit de tine așa cum te știam mai demult, acoperită de mărgele lucioase, cu țurțuri sub acoperișul casei, cu scârțâit sub pași și crivăț, troiene albe, și gust curat de ger.
0 comentarii