Șase zile de urcat continuu și-am ajuns în vârf. În vârful traseului montan Annapurna, 5416 metri, pasul Thorung La.

Poziție Haka la steagurile nepaleze de la pasul Thorung La Annapurna
Haka – Thorung La Pass

Ziua 6 Thorung High Camp – Muktinah

Am plecat pe beznă, noaptea înainte de ora patru cu lanternele montate pe cap. În fața noastră erau câțiva șerpași iar mai departe se vedeau punctele de lumină ale altor drumeți matinali. E important să începi ascensiunea de dimineață, oricând între 3 noaptea și 5 dimineața, ca să eviți vânturile puternice din defileu care bat în jurul orelor 10 – 12.

Thorung La e una dintre cele mai înalte trecători din Himalaya și traversarea ei trebuie tratată cu atenție. S-a murit în pas din cauza altitudinii, a frigului cumplit (temperatura scade brusc dacă te prinde o vântoasă) a zăpezii și a avalanșelor. În octombrie 2014 (octombrie și noiembrie sunt lunile optime cele mai potrivite pentru drumeție) a nins brusc și zăpada s-a depus până la 1,8 metri înălțime. Peste 500 de oameni au fost evacuați din Thorung Phedi și Muktinah, orașele aflate de-o parte și de alta a pasului; și 43 de oameni și-au pierdut viața.

Am pus pe noi toate hainele pe care le aveam, dar chiar și așa, dacă nu ne mișcam simțeam cum mușcă frigul din noi. După vreun ceas sau poate mai mult, am dat de o colibă. Înăuntru era un bătrânel cu termosuri mari de apă caldă. Câteva banchete înghețate. Ne-am luat un ceai cald și-am stat să ne încălzim. Încă era întuneric. În vale se vedeau tot mai multe luminițe. Apa îngheța în sticle și vântul tăia adânc în carnea dezgolită a feței.

Am continuat cu pași măsurați, privind când și când înapoi la deschiderea văii. Treptat se lumina de ziuă. Cerul deveni din gri, alb și mai apoi galben iar pe când am ajuns ”la capăt” s-a făcut albastru.

Urcare în defileul Annapurna în zorii zilei
Răsărit de soare în defileu
Liviu și Ale înconjurați de zăpadă în Annapurna
Aproape de trecerea pasului

În cel mai înalt punct am găsit adunătură de steaguri, o pancartă și oameni pozându-se. Se stă la coadă, se așteaptă răbdător ca toată lumea să-și facă damblaua, că na, doar au urcat șase zile până aici. Asta până când vin chinezii. Năvălesc ca tătarii, nu se uită în jur, nu se opresc. E important e să nu-ți strici zenul cu ei.

Ale lângă pancarta cu altitudinea de 5416 metri. Annapurna
5416 metri altitudine

Coborârea

Ziua nu-i nici pe departe încheiată la Thorung La. Din vârf urmează coborârea de la altitudinea de 5416 de metri la 3800 de metri, deci peste 1600 de metri diferență. Doar coborâre continuă.

Un metru de drum n-am întâlnit să fie plat. Ne mergeau picioarele mecanic și mă temeam că genunchii or rămâne cu reflex. Ca și drumul prin praf spre Manang, coborârea spre Muktinath a fost lungă ca o zi de post. Am oprit la un moment dat și ne-a luat somnul șezând ghemuiți pe pietre.

Coborârea spre Muktinath. A doua parte a drumeției Annapurna
1600 de m descensiune

Am mai coborât câțiva kilometri și iar am mai stat, și tot așa cu pauze dese și tăcute ne-am apropiat de-un punct în care niște case se vedeau în hău ca niște gămălii de ac. Eram aproape.

Valea de după pasul Thorung La din Annapurna
Cătun înainte de Muktinath

Muktinath e cel mai important loc de pelerinaj pentru budiștii și hindușii din Himalaya. Tibetani și indieni trec granița spre acest loc. Nici n-am ajuns bine în apropierea orașului că un templu budist alb, orbitor ne-a ieșit în cale. Deși eram obosiți am intrat să-l vizităm.

Templu Budist la intrare în Muktinath
Templu budist Muktinath
interior templu budist Muktinath
În interiorul templului

Mai jos de edificiul budist e un loc de pelerinaj hindus cu băi și templu. Apa curgea din guri de vaci înșiruite  și o tânără înveșmântată în sari trecu pe sub ele. Dincolo de templu erau două piscine în care se îmbăiau separat femei și bărbați.

Nu foarte departe, templul Jwalamai (zeița focului) adăpostește un izvor de gaz natural unde arde flacăra eternă. N-am avut voie să fotografiem interiorul. Flacăra se găsește într-un spațiu întunecat, ca un fel de altar, într-o cameră mică și veche a templului. Combinația de pământ, apă și foc aflate așa de aproape una de alta i-a adus orașului importanța religioasă.

După masă am vizitat cam tot ce mai era de vizitat prin Muktinath de ne-a prins noaptea rătăcind pe dealurile orașului.

Noaptea cu cerul abia luminat și statuia lui Vishnu în depărtare
Statuia lui Vishnu

În a doua parte a zilei am avut parte de o dilemă. Aveam păreri diferite referitoare la cum să ne continuăm traseul. Fiecare avea dreptate și motive personale să ”militeze” pentru varianta lui. Eu voiam să continui drumul pe jos în timp ce băieții ar fi luat un jeep. Mersul pe jos devenea plicticos pentru că mergeam în mare parte pe marginea străzii circulate intens de mașini scutere și curând chiar și autobuze. Dacă alegeam jeepul ratam două sate pe care ar fi fost păcat să nu le vedem: Marpha și Kagbeni. Rezolvarea a fost: nici pe jos, nici în căruță, ci călare pe biciclete. O nouă aventură pe cale să înceapă!

Cerul mov deasupra munților Annapurna
Noaptea peste Muktinath

Ziua 7 Muktinah – Marpha

Firma de la care am închiriat bicicletele aparținea unui bărbat tare amabil. A făcut tot ce i-a stat în putință să fim mulțumiți. I-am plătit în dolari și euro că eram rămași fără rupii și ne-a făcut schimbul ușor sub curs. Am ales rucsacii de peste zi (închiriați tot de la el) în care ne-am pus cele trebuincioase pentru următoarele două zile, iar rucsacii mari i-am lăsat la sediu. Urmau să fie trimiși în Tatopani de unde-i ridicam când predam bicicletele. Foarte convenabil și ușor.

Cu bicicletele la linia de start în Muktinath. A doua parte a Annapurnei
La linia de start

Imediat, cum am ieșit din Muktinah a venit o porțiune de drum asfaltat, neted ca-n palmă, doar coborâre șerpuitoare. L-am luat în viteză și mai n-am chiuit pe tot parcursul lui. Șoseaua s-a terminat în apropiere de Kagbeni și n-a mai avut asfalt sub roți nici măcar un petec după aceea.

Kagbeni mi-a căzut drag la inimă, mi s-a părut cel mai deosebit sat de pe tot traseul. E autentic, are un aer medieval cu animale libere pe străduțele înguste pavate, cetatea locuită, moara satului și mănăstirea.

Păzitorul mănăstirii din Kagbeni
Păzitorul mănăstirii
casă din Kagbeni și femeie în port tradițional
Casă în Kagbeni
interior casă mustang
Interiorul locuințelor mustang
Femeie la puțul de apă, cu copil în spate, Kagbeni, Annapurna
În curte

Nici n-am intrat bine în sat că s-au năpustit copiii la noi, mai ales la punga cu dulciuri a lui Go. Ne-au însoțit apoi prin tot satul și în cetate am întâlnit alții, care și ei se perindau pe lângă noi. Nu contează cu ce motiv, dacă așteptau să primească ceva sau le păream exotici, ne-au bucurat ziua. Inocenți și curioși te întrebau una alta pe limba lor, chicoteau, alergau înainte și te chemau prin mișcarea degetelor mici.

copil fugind după Alexandra în Kagbeni
Așteaptă-mă!
copii adunați în piața din Kagbeni împreună cu Ale
Copii entuziasmați de noi

Kagchode Thubten Sampheling Gompa e o mănăstire tibetană ridicată în anul 1429. Aparține ramurii Sakya, una dintre cele patru tradiții principale ale budismului tibetan. La mănăstire cred c-am stat mai bine de o oră. Am avut alături de noi un tânăr călugăr care ne-a răspuns la toate întrebările pe care le aveam. De-aș reține măcar jumătate din tot ce ne-a împărtășit, bine ar fii. De la descrierea obiectelor de cult, a înalților călugări, a protectorilor mănăstirii, legende, rugăciuni și tradiții. Despre viața după moarte, nirvana, pedepse, meditație. Niciodată n-am vizitat un locaș religios străin de religia creștină așa de pe îndelete.

Ale și Gompa din Kagbeni, mănăstirea portocalie
Kagchode Thubten Gompa

Kagbeni aparține comunității mustang. Mustangul și-a păstrat independența față de Tibet dar s-a declarat vasal în 1795 nou-înființatului Regat al Nepalului și a rămas vasal până în 2008 când a căzut monarhia. Au fost feriți de ocupația chineză și au rămas liberi dar între granițele Nepalului. Mai la nord de Kagbeni nu te poți aventura fără permis de trecere, 500 de dolari/zece zile pentru orice străin indiferent de proveniența lui.

piața din Kagbeni
Piață-n Kagbeni

M-am bucurat enorm c-am ajuns în Kagbeni, un loc cum nu mai văzusem altele. Diferit față de tot ce-am întâlnit pe traseu. Deși diferența nu e una de la cer la pământ, e perceptibilă, o simți cu sufletul, o vezi cu ochii. Oamenii trăiesc simplu de tot și par pierduți în timp. N-o fi bine din punct de vedere evolutiv, social, sanitar…nu știu, dar spiritual cred că stau bine.

Călugăr în fereastra portocalie
Călugăr din Kagbeni

Ne-am dus cam așa până-n Jomsom aflat la aproximativ zece kilometri

Drumul spre Jomsom, coborâre pe biciclete prin Annapurna
Coborâre spre Jomsom

Jomsom e un oraș măricel cu aeroport și autogară, dar cam gol de oameni. Am intrat în el ca-n vestul sălbatic. Vântul ridica praf pe drumul pustiu. Dintr-o bodegă întunecată ieși un bărbat cu țigara în colțul gurii privindu-ne curios. Ne-a pus câteva întrebări și-apoi ne-a așezat frumos în fața porților aurite ale mănăstirii ca să ne fotografieze. Scria la ziarul local și urma să facă un articol despre cei cinci care-au cucerit Jomsomul călare pe montainbike. Ca ”plată” ne-a făcut un tur privat în mănăstirea aflată sub cheie.

Mănăstirea din Jomsom, proaspăt renovată cu desene colorate
Mănăstire Jomsom

Ne-am învârtit prin Jomsom ca bezmeticii în căutarea unui local mai acătării să mâncăm, a unei alei umblată de oameni pe care să ne delectăm, dar n-am găsit nimic de genul.

Am mâncat în casa unui om, sau la hotel, restaurant, ce o fii fost. O clădire imensă cu camere și etaj, de ne-am pierdut unii de alții cum am intrat pe rând. Era pustie la parter, sus erau câteva mese, alăturea camerele personale ale familiei, bucătăria și ea printr-un cotlon. Nu ne-am chinuit prea tare să pricepem ce era acolo că ar fi fost greu să-i dăm de cap. Mâncarea n-a fost nici ea deosebită (Liviu a fost încântat de alegerea lui), nici măcar atât cât să ridice un pic statutul acestui oraș prăfuit.

Mâncare tradițională Thakali din Annapurna
Thakali

În drum spre Marpha, am trecut pe la marginea unui sat mărunt, Syang, din care se auzeau acorduri muzicale. Ne-am dat jos de pe biciclete și-am făcut câțiva pași prin cătun. Într-o curte interioară era petrecere cu dans și cântec. Celebrau Diwali. Seamănă cu tradiția noastră de Crăciun când se merge la colindat.

Un grup de femei, bărbați, chiar și copii, merg din casă în casă, cântă, dansează și au cu ei o farfurie cu orez, bețișoare parfumate, fructe și imaginea unei zeițe. Gazda pune bani în farfurie, la fel și spectatorii străini.

După dans, aplauze și câteva blagosloviri am pornit iar la drum.

Coborâre pe bicicletă spre Tatopani

Marpha e recunoscută pentru brandy-ul, dulceața și sucul de caise, pentru casele sale cu acoperiș plat și pentru străzile înguste pavate. Nu circulă mașini sau autobuze prin sat; dar unii localnici trec prin spațiul îngust cu scuterele, claxonând de la depărtare să eliberezi calea.

vedere de seara din Marpha, strada principală
Stradă principală din Marpha

Fiind situat sub creastă Marpha e ferit de vânturi puternice. Cantitatea scăzută de precipitații care cade în zonă a permis localnicilor să-și construiască locuințele cu acoperișul plat. Spațiul de deasupra, mărginit cu butuci de lemn crăpați e folosit la uscarea grânelor și a fructelor. Tipul de arhitectură se numește Thak Khola, l-am întâlnit și în Kagbeni. Văzute de sus casele dispar sub acoperișurile ce par a fi niște poteci.

Mănăstirea din Marpha oferă o priveliște faină asupra satului și-a caselor acoperite cu pământ. În depărtare se vede apariția construcțiilor mai moderne cu acoperișuri țuguiate din tablă de culori pestrițe.

Marpha de sus de la mănăstire
Vedere de sus, Marpha

În josul străzii principale curge-un pârâu. Condus de sus printr-un șanț îngust și adânc se lățește tot mai tare la vale, astfel că-n unele zone dalele de beton ce-l acoperă sunt mai late de un metru. Auzi apa ropotind sub tălpi când ieși în pragul casei de oaspeți sau din magazinele bogate-n suveniruri.

Marpha, stradă principală, Annapurna region
Marpha

Ne-am luat câteva amintiri de aici, Dorin negociind un șireag Mala din piatră cioplită tare frumos. Mi-am cumpărat o brățară de la o tânără simpatică dar din păcate n-a fost rezistentă și după câteva purtări s-a rupt. Era frumos decorată cu însemnele Om Mani Padme Hum – mantra sanscrită. Mani – înseamnă bijuterie sau mărgea, padme – floare de lotus care e floare sacră pentru budiști iar Hum înseamnă iluminare. Om Mani Padme Hum – e omniprezent în Nepal, e sculptat în stâncă, se află pe toate steagurile colorate de rugăciune care împodobesc munții Himalaya, sunt pictate pe pietre și pe roțile de rugăciune situate la intersecții sau la intrări și ieșiri din sat, precum și la toate mănăstirile budiste.

Roată de rugăciune budistă, Annapurna
Roată de rugăciune inscripționată cu mantra – Om Mani Padme Hum

Când ne-am întors la casa de oaspeți, primele mese erau unite și-un șir lung de ucraineni se veseleau și cântau. Ridicau pahare mici în aer, toastau răspicat și dădeau pe gât cu poftă rachiul adus de-acasă. Au fost tare simpatici, mai ales cei vârstnici, dintre care unul dansa și țopăia de mama focului fericit c-a încheiat ruta Dhaulagiri, un traseu de dificultate mare. Avea șaptezeci și unu de ani. Să-l țină zeii sănătos și s-apuc și eu la șaptezeci de ani să fac trasee prin Himalaya.

Ceilalți ocupanți ai restaurantului erau și ei amuzați și deschiși spre bucuria ucrainenilor. A fost o seară cu dispoziție faină. Mâncarea a fost bună și ea, dar mai bun ca toate laolaltă a fost brandy-ul de caise turnat cu dărnicie de gazdă-n pahare.

Cele trei puteri din Marpha: gem, brandy și suc de caise
Gem, brandy și suc de caise

Ziua 8 Marpha – Tatopani

Din Marpha ne-am continuat drumul spre Tatopani. Bogdan și George n-au alungat cu brandy și nici cu medicamente răceala ce-i supăra. Dar împotriva ei am mers bine de tot în ziua a opta. Și împotriva drumului ce ne-a pus bețe-n roate.

cu bicicleta în spate spre Tatopani
Urcare spre Tatopani

La râu cum-necum nu mai găseam ieșirea și după ce treceam de-un curs de apă dădeam într-altul. Apa nu era mare, dar pe biciclete nu prea puteam trece fără să ne împotmolim de câte un bolovan. Să ne udăm papucii era o treabă cam nasoală, că alții de schimb n-aveam la noi. Fiecare vedea soluții în șapte direcții diferite. Eu m-am descălțat și-am mers cu papucii în mână prin apă. Liviu și George au găsit în aval o porțiune pe care au putut să o sară. Bogdan a trecut pe bicicletă iar Dorin cu ea în spinare pe-un trunchi răsturnat de copac aflat mai la deal.

N-a fost singurul râu de care am dat așa că până la finalul zilei papucii noștri n-au scăpat uscați.

A fost o zi cu adrenalină, coborâri rapide pe drumuri de munte, pe marginea prăpăstiilor, prin trafic pe drum șerpuitor sub stâncă, prin praf, mult praf, și prin râu și băltoace.

Poză cu bicicleta spre valea de jos, Annapurna
Un drum complicat

În Tatopani am întrebat de transport spre Pokhara dar fără să existe un sediu mai acătării sau o agenție, habar n-aveam dacă putem pleca în ziua aceea, sau când în următoarea zi. Ne-am despărțit amânând decizia pentru mai târziu. Eu m-am dus la băile termale și băieții la o bere și la masă mai sus de piscine.

Băile termale în Tatopani nu sunt foarte atrăgătoare. Covoare stau înșirate la uscat pe marginea gardului, lângă așternuturi și haine. Câțiva femei în sari stau pe marginea piscinelor și discută gălăgios. Printre ei și grupuri de turiști. Ucrainenii, australienii care ne-au fost vecini în defileu, francezul biciclist și alții pe care-i știam din vedere. Plata-i o nimica toată. Cabinele de schimb sunt ciudate. Dar apa… apăi apa-i dumnezeiască. Mai ales după șase zile de drumeție și două de pedalat, după 170 de km la altitudine mare, cu câte zece, doișpe kile în spinare, nimic n-a fost mai potrivit ca încheierea circuitului Annapurna cu o baie relaxantă.

Băile termale din tatopani
SPA 🙂

La standul cu beri și chips-uri era un număr de telefon cu transport până-n Pokhara. De la vânzător am aflat că orice jeep pornea doar dimineața din Tatopani deci aveam ”zero” șanse să pornim în acea zi. Am rezervat mașină pentru dimineața.

Într-un târziu s-au aruncat și băieții-n apa caldă privită sceptic la început și rău nu le-a părut.

Băieții la bere în picina cu apă caldă
Everest și Gorkha (mărci de bere) binemeritate

Prima parte a circuitului Annapurna, aici.

Spread the love