Annapurna Trek – prima parte

Circuitul Annapurna e unul dintre cele mai frumoase trasee montane din lume. Situat în mijlocul Nepalului, în inima munților Himalaya, Annapurna și-a câștigat popularitatea datorită diversității culturale a zonei și a peisajului splendid. Vârfurile înzăpezite a căror înălțime variază între 6000 și 8000 de metri sunt aflate aproape de poteca traseului. Drumul te poartă prin așezări ale comunității mustang, regiunea e accesibilă, cazările dese și urcarea poate fi făcută fără ghid și fără porter. Iar faptul că ruta e un circuit și nu un traseu cu aceiași urcare și coborâre e încântător.

6 zile de urcare (la pas) și 2 zile de coborâre cu bicicleta. 

Ziua 1 Chame – Upper Pisang

Din Chame am pornit voioși, bucuroși c-am scăpat de jeep, că ne dezmorțim picioarele și ne hrănim plămânii cu aer curat. Dimineața de la fereastra camerei și de pe balcon am văzut vârfurile albe ale munților. Soarele nu răsărise încă, dar pe când am pornit se ridica timid luminând o parte din cărare.

Urcarea a fost ușoară și-am mers într-un ritm bun. Poteca trece printr-o zonă împădurită, altitudinea e încă destul de joasă ca să crească brazi, copaci și pomi fructiferi. Am trecut de o livadă de meri și-am oprit mai sus de ea, unde lângă hambar era și o cafenea. Un izvor de apă potabilă curgea prin mai multe guri din perete. Aici ne-am întâlnit cu o româncă din București care se întorcea în Chame. Urcase până-n Manang, unde a suferit de frig. A stat două nopți făcând aclimatizare dar starea ei s-a înrăutățit.

Nu e de joacă cu răul de altitudine. Simptomele, dacă-s acute te împiedică să stai pe picioare. Dureri cumplite de cap, senzație de amețeală și greață, slăbiciune în corp, frisoane, n-ai poftă de mâncare, nu poți să dormi, ai tensiune arterială ridicată, ai dificultăți la respirat și ești dezorientat. Nici un medicament nu te poate ajuta în astfel de cazuri, doar coborârea. Uneori câteva sute de metri fac diferența, chiar și două-trei sute.

Am ajuns la primul pod, o potecă lungă din traverse de metal, care se leagănă deasupra râului. Apa șuiera sub noi, curgerea fluidă devenii învolburată iar albastrul deschis al râului din amonte s-a transformat într-o masă spumoasă albă în preajma bolovanilor mari. Oricât de ușor încerci să traversezi aceste poduri simți balansul sub pași. Marginile de plasă sunt prinse ici colo de platformă și de balustrada formată dintr-un cablu zdravăn. Pentru cei cu rău de înălțime sau de mișcare, trecerea lor poate fi dificilă.

Intrarea în Upper Pisang e în spatele unei mogâldețe de pământ. Traseul urcă șerpuind și prea puțin din sat se vede de la depărtare. Casele sunt dezordonat așezate, ca și când cineva le-ar fi aruncat de sus sau le-ar fi dat drumul la vale. Fiecare s-a înrădăcinat pe unde-a apucat. Drumul principal dispare în curtea unei case de oaspeți (unde ne-am cazat). O potecă îngustă coboară lin pe lângă restaurant, cotești la dreapta în curtea altei case, apoi la stânga spre treptele unei terase de unde ieși pe o cărare pietruită care nu-i tocmai dreaptă nici ea; traversezi vreo două ridicături de pământ și pe urmă ajungi într-un spațiu mai larg care seamănă cu drumul pierdut la intrare. E un labirint toată împrejurimea.

La ieșirea din sat, sau mă rog, cealaltă intrare, e un șir lung cu roți de rugăciune budiste și o poartă veche pictată.

Doi bărbați stăteau la taclale în fața unui butic și o femeie aduna bălegar uscat pentru foc. Pe deal ne-am întâlnit cu o bătrână așezată pe-o piatră. Privea înainte la muntele înzăpezit și învârtea între degete mărgele de rugăciune. Dincolo de ea se termina drumul și cum nu voiam să ne întoarcem pe-același traseu, am coborât prin bălării, care pe unde. Ne-am dus apoi în Lower Pisang, unde am văzut de la depărtare statuia lui Buddha.

Ca să treci din Upper Pisang în Lower Pisang trebuie să traversezi râul peste același tip de pod metalic suspendat.

La statuie ne-a întâmpinat un câine. Câinii sunt docili și prietenoși în Nepal, și pentru mine din cale afară de frumoși. Nepalezii au o zi de sărbătoare, a doua zi a festivalului Diwali când celebrează câinii și le atârnă ghirlande de flori la gât. Îi răsfață cu bunătăți pe cei cu stăpân și pe maidanezi deopotrivă. Câinii din satele de la munte sunt deosebiți: curați, cu blana pufoasă, cu labe sănătoase și mereu bucuroși să te însoțească o porțiune de drum.

După câteva poze am urcat în Upper Pisang. Ne-am rătăcit iar printre cele douăzeci de case câte erau în sat. Până la urmă am dat de poteca bună și-am ajuns la mănăstirea din vârf. Un loc de rugăciune frumos, simplu, cu peisaj fabulos. Ușa dublă a mănăstirii se deschide în fața muntelui, în fața vârfului alb, pur al Annapurnei.

Ne aflam la aproximativ 3310 metri dar n-am avut simptome de rău de altitudine în prima zi.

Ziua 2 Upper Pisang – Manang

Dimineața am avut parte de o surpriză neplăcută. Nu era apă. Înghețase țeava care alimenta casa de oaspeți. La fel pățiseră și casele din împrejurimi. Ne-am spălat pe dinți cu apa ce-o aveam rămasă prin sticle și-am dârdâit de frig așteptând micul dejun. Era un frig cumplit. Doar în apropierea pasului mi-a mai fost așa de rece. Adevărul e că nici nu eram cu toate hainele pe mine, gândind că dacă acu mă înfofolesc, ce mă fac mai sus?!

Așteptând după mâncare și țopăind printre mese ca să ne încălzim am discutat cu alți turiști, unii dintre ei erau singuri, fără ghizi și fără griji 😊 La fel ca și aici, și pe ruta Everest erau mulți ”singuratici”. Traseele sunt sigure și pe drum întâlnești o grămadă de oameni cu care poți să te împrietenești.

În cele din urmă am pornit la drum.

Drumul are câteva urcări și porțiuni mai lungi care sunt drepte, ușoare la pas ca o plimbare-n parc. Lanțul muntos se vede frumos, ziua a fost senină cu soare luminos și noi veseli, voioși.

După vreo oră am ajuns la poalele cărării șerpuitoare și abrupte care urca în Ghyaru.

Urcarea în serpentină a fost solicitantă. Ne-am despărțit, urcând fiecare în ritmul lui. (lui Liviu îi plac pauzele dese, pe mine opririle mă obosesc mai tare, scoțându-mă din ritm). Sus este o stupa și o platformă mare pietruită, un balcon spațios împrejmuit de balustradă cu bănci și borduri pe care poți să te odihnești. Am făcut o pauză lungă, ne-am relaxat umerii lăsând rucsacii jos și am pozat peisajul impresionant.

Din Ghyaru am coborât în Ngawal unde la primul restaurant am oprit să luăm masa. Servirea mâncării a durat, timp în care am dormitat ca șopârlele la soare, dar întârzierea ne-a costat destul de mult la drum. Aveam s-ajungem în Manag pe înserate.

Mi-a plăcut mult Ngawal, un cătun colorat prin care am trecut.

După Ngawal a urmat coșmarul acelei zile: drumul spre Manang pe o potecă cu foarte mult praf. De parcă ar fi fost un drum în deșert. Intram în nisipul fin ca pudra până la glezne și pașii noștri ridicau praf care făcea aerul greu respirabil. Și-am tot mers, și-am mers, și-am mers și drumul nu se mai termina și nu se vedea în zare nici un fel de așezare. Rucsacii creșteau în greutate, ne apăsau umerii tot mai tare cu fiecare kilometru străbătut. Urcam și coboram și iar urcam și coboram mergând împiedicați și plictisiți ca niște rătăciți.

Mungji a apărut ca o oază verde în deșertul uscat. Iar când am văzut afișul cu brânză de iac am aruncat rucsacii jos și-am dat buzna în prăvălie. Ne place mult brânza de iac fără să zicem că e cea mai bună din lume sau că e o delicatesă rară. Știind că-i din lapte adevărat, făcută-n casă de localnici și mâncată după truda unui drum așa de lung ne-a tihnit tare bine.

Stăteam și ronțăiam la cuburile de brânză când un jeep se apropie. Eram toți visători, nu vorbeam prea multe între noi, când unul peste altul am zis în glumă să facem autostopul. Am râs chiar bine când mașina opri lângă noi fără să-i facem semn. Un puști sări afară și cu glas săltat repeta: ”Manang, Manang”. L-am întrebat: ”How much?” și s-a întors spre șofer să se sfătuiască. În timpul ăsta noi ne uitam unul la altul indeciși. Ce să facem? Să luăm jeepul sau să ne continuăm drumeția? Băiatul ne făcea deja loc în camionetă. Muta cofraje cu ouă și plase de rafie cu cumpărături. S-a întins după rucsacii noștri să îi așeze și mânați de-un impuls am sărit în camionetă. Pe drum ne întrebam dacă se cheamă c-am trișat, dar eu cred că drumul scurt cu ”autostopul” a fost o aventură.

Am glumit și-am râs nevinovat de cei care mergeau pe jos cu pasul târâit. Mai mult râdeam de noi decât de ei. Aveam starea complet schimbată și chiar și pentru atât se meritase să luăm jeepul.

Am intrat în Manang seara. N-aveam cazare dar am găsit camere pentru o noapte la al doilea hotel la care întrebasem.

Dușurile 24h despre care vorbea gazda erau un adevăr spus doar pe jumătate. De fapt apa era încălzită de panourile solare și bineînțeles că nu era apă caldă după ce soarele apunea. Nu știu de ce țineau morțiș să specifice că dușul are apă caldă 24h. N-avea nici măcar apă rece, darămite călâie. Exista un singur duș cu boiler la care până am descoperit șmecheria cum să reglezi apa să nu te fierbi ori să nu te transformi în sloi de gheață, eram gata îmbăiată.

Pe cap m-am spălat a doua zi dimineața la robinetul de afară că aveam câlți și noduri de la praful prin care-am trecut spre Manang. Nu era apă caldă dar am avut grijă să nu-mi ud complet pielea capului ci doar coada motroșită. Un turist spăla haine, un localnic se spăla pe dinți și altul era la bustul gol și cu nădragii suflecați. Un fel de baie comunală ca să zic așa.

Ziua 3 Aclimatizare Manang

Am căutat o altă cazare în Manang unde urma să mai stăm o noapte pentru aclimatizare. Prima noapte am dormit rău. Am vomat pizza ce o mâncasem la restaurantul hotelului și am avut dureri de urechi. Ceilalți au avut dureri mari de cap din cauza altitudinii. Aerul era umed și rece peste noapte. Am adormit abia spre dimineață când soarele încălzea odaia plăcut

Am găsit un alt hotel destul de ușor, după ce-am refuzat vreo cinci locuri care aveau camere costisitoare. Cazarea pe traseu e rudimentară. La câteva camere e un wc turcesc în care arunci apa cu un recipient de plastic dintr-un butoi, tot de plastic și el. Unele au chiuvete la care deși nu curge apă e mai ușor să te speli pe dinți, altele n-au, și te speli în curte scuipând pasta de dinți pe pământ. Una peste alta, partea frumoasă a caselor de oaspeți sunt oamenii ce se adună-n ele și terasele cu priveliște.

În Manang găsești multe lucruri, de la medicamente la legume proaspete, pâine, suveniruri, baterii, haine, produse de igienă personală, deci aproximativ tot ce-ai avea nevoie pe traseu. Ne-am aprovizionat cu Tang, un praf de suc, probabil nesănătos, dar care dădea un gust bun apei tratată cu pastile de purificare. Camel back-ul e foarte util dar apa din el avea un gust ușor de cauciuc. Ori din cauza recipientului, ori a furtunului, whatever, nu era prea gustoasă. Mi-am cumpărat și niște ochelari RayBan cu 5 dolari, ediție limitată cu dungă aurie pe ramă 😊

De dimineață am făcut un traseu până la un punct panoramic al glaciarului Gangapurna și mai departe la Praken Gompa.

Reîntorși în sat am găsit localnicii adunați în jurul unei prelate pe care erau haine și papuci din donații.

Seara veni ca de obicei cu răcoare. M-am ghemuit sub pături și n-am mai ieșit nici măcar la cină. S-au bucurat băieții de-o noapte doar a lor 😊 iar eu m-am bucurat de-un somn blând fără zvârcoliri.

Ziua 4 Manang – Letdar

Am plecat din Manag abia pe la 9 dimineața. Traseul zilei a IV-a e mai scurt și nu avea rost să ne grăbim. Altitudinea era deja o problemă. În cele două zile petrecute în Manang fiecare am avut parte de diverse stări de rău și dureri acute sau ușoare. Mai sus starea băieților s-a agravat. Am urcat când ușor, când greu pe-o cărare înconjurată de vegetație pitică.

Am trecut de Yak Karka și ne-am oprit în Letdar înainte de amiază. Cazarea se afla pe o parte a drumului iar restaurantul pe cealaltă parte. Sala de mese era împărțită în două. La un capăt era odaia cu multe geamuri, lumină și banchete, unde-am servit ceaiul și-am ronțăit fructe uscate.

Ziua 5 Letdar – Thorung Hight View Camp

Ultima oprire înainte de ascensiunea cea mare spre pasul de la 5416 metri a fost Thorung High Camp.

N-am mers mult din Letdar până la Thorung Phedi unde am făcut o pauză generoasă.

Ne-am întâlnit cu cunoscuți cu care am schimbat o vorbă de-a lungul celor cinci zile pe traseu și majoritatea se cazau aici. Noi voiam să forțăm urcarea până la Hight View Camp ca să ne fie mai ușor pentru următoarea zi. După ce ne-am legănat în hamac, am lenevit în soare și-am stat după pofta inimii în Thorung Phedi am pornit spre Hight View Camp.

Aveam puține emoții fiindcă nu știam ce ne așteaptă mai sus. Cunoșteam că exista doar o singură cazare și ne întrebam ce vom face dacă nu vom găsi măcar o cameră disponibilă în care să ne îngrămădim cu toții peste noapte. Mi-am făcut în cap tot felul de scenarii, ba că om dormi la cort, ba pe scaune în sala de mese, ba că or fi dormitoarele spațioase cu paturi multe și supraetajate s-avem loc toți. Afară de asta e o ascensiune mare de la Phedi la High Camp, mai bine de 700 de metri, și o altitudine periculoasă pentru dormit. Cu toate astea am pornit la drum și bine am făcut. Bogdan și George au luat-o înainte trăgând tare la deal, depășind câți mai mulți în calea lor ca să găsească o cameră. O competiție în toată regula 😊 Aerul e rarefiat la 4500 de metri și chiar dacă nu te simți obosit la picioare, nu ești alimentat cu destul oxigen ca să poți înainta într-un ritm normal. Simțeam că primesc aer cu porția deși inspiram cu sete.

La High View Camp există un singur hotel care are mai multe anexe. Am găsit o cameră într-o anexă mărginașă. Clădirea semăna cu un grajd, până și geamurile ei erau tare asemănătoare geamurilor mici de la poiata satului românesc. Toaletă nu exista. A fost cândva una dar era înfundată. Trebuia să urcăm până la clădirile principale pentru apă și toaletă, dar n-a fost problemă, eram bucuroși că nu înnoptam sub cerul acoperit de stele. Ulterior la recepție ni s-a spus c-aveau la dispoziție corturi, și în caz de nevoie întindeau saltele în sala de mese.

Sala de mese la High Camp e mare. De fapt sunt mai multe camere unite între ele prin uși largi deschise. Cred c-ar fi avut loc toată lumea aici, și cei rămași la bază. Înăuntru era hărmălaie de glasuri și zgomot de tacâmuri. Am mâncat chow mein, un fel de mâncare chinezească din tăieței prăjiți și legume.

În spatele anexei noastre urca un traseu foarte fain. Poteca era plină cu momâi și nume scrise din pietre. Steaguri colorate nepaleze fluturau în vânt și soarele încălzea plăcut.

Eram undeva în inima munților Himalaya, înconjurați de vârfuri cu zăpadă și văi plânse, nisipoase. Întinderi mărețe cât cuprindeai cu ochii. Calm, serenitate care-ți umplea sufletul. Și am ajuns abia la jumătate!

Cea mai mare altitudine atinsă în circuit e pasul Thorung La aflat la 5416 metri. Ascensiunea spre el e descrisă în a doua parte a drumeției Annapurna.