Jurnal

E februarie și ninge la NY. Ninge pufos și târziu. Aerul e rece, gustos, te-astâmpără. Inspir cu poftă și las zăpada să-mi pudreze umerii. Mă plimb până la magazin și merg încet, cât de încet pot prin zăpada neatinsă. Și mersul ăsta, de pic-poc, un pas așezat în vârful celuilalt, mi-aduce aminte de Nepal, de Himalaya. De aerul rece de-acolo, care nicicând nu părea de-ajuns, nici măcar atunci când stăteai pe loc.


Există nenumărate povești despre recorduri. Majoritatea incredibile. Mulți au urcat până în vârful lumii. Unii de două ori, de zece, de cinșpe ori sau mai mult. Fără oxigen, fără cărăuși, pe timp de vară sau iarnă. Au cucerit cei mai înalți paișpe munți în mai puțin de un an (puțin peste șase luni, de fapt). Oamenii sunt uimitori prin ce reușesc să facă, prin ce-și doresc să facă. Fie că vorbim de munți, ape, sport sau invenții. Suntem uimitori. Și toți doborâm recorduri. Nu toate la fel de răsunătoare, dar importante pentru noi. Fiindcă lupta cu noi înșine e cea mai grea, cea mai frumoasă.

Până și – cei mai cei dintre cei-cei – au pornit la drum pentru a-și demonstra lor că pot și-abia mai apoi a fost vorba de familie, comunitate sau lumea întreagă.


Drumeția de la Lukla la Everest Base Camp, numită de Dalai Lama – Pașii spre rai.

După ce-am trecut de altitudinea de 3.500 de metri, de Namche Bazaar, am căpătat aer cu porția. Curat, proaspăt, dar limitat. Pașii au început să târâie după ei greutăți imaginare, gleznele aveau brățări de plumb și genunchii arcuri care nu mai funcționau. Rănile din bocanci ardeau. Cam asta simțeam la picioare. Toate adunate, fiindcă așa s-a nimerit. Fiindcă oricât ești de pregătit sau oricâte drumeții ai la activ se mai întâmplă și treburi de-astea.

De la brâu în sus era mai bine, dar nu minunat. Șoldurile era prea strânse în cureaua rucsacului și umerii apăsați. Brațele trăgeau și așezau continuu chingi și bretele încercând să ușureze desagii. Pe lângă noi treceau în urcare cărăuși alergând. Cu câte patru rucsaci prinși de frunte, cărați pe spinare, cu mâinile duse la spate. Comparații inutile. Inspirații.


Să fie greu și vremea rea. Să fie, ca să simți c-a fost

Mi-aduc aminte urcarea spre Tengboche, spre mănăstire. O urcare abruptă, șerpuitoare și lungă, pe care am făcut-o fiecare în ritmul lui.

Treptat ne-am separat. A început să plouă. Mărunt, cu câte o rafală de stropi mari. Cerul era așa de jos c-aveai impresia că-l poți atinge. Nu se vedea nimic în jur. Doar cer și ceață. Pe frunzele copacilor cădea cu zgomot ploaia și sub tălpi noroiul clipocea. Pașii alunecau.

Îți auzi respirația sacadată. Și drumul e nesfârșit. Dar nu te gândești la nimic. Nici câte zile mai ai de urcat, nici că te uzi până la piele, nici că te jenează încălțămintea, fiindcă fiecare lucru care vine e parte din experiența ta, e temporar și depinde de tine cum trece. Dacă voiai confort sau vreme frumoasă mergeai în Maldive.

Când am ajuns la Tengboche nu se vedeau munții. Abia se observa mănăstirea cu ușile închise. Un călugăr își târâia sutana vișinie prin curtea ei. S-a uitat lung la noi. Era aproape seară, eram cei din urmă sosiți. Ne-am cazat într-o odaie cu acoperișul spart. A fost cea mai friguroasă noapte.

A doua zi dimineața împrejurimea se arăta despuiată. Mănăstirea era deschisă, afumată, mirosind parfumat. Și vârfurile albe dincolo de ea. Vârfuri care căutau crinolina norilor bufantă ca să-și acopere goliciunea. Uitarăm de toate.


Zâmbetul ninsorii din februarie, peste ani.

Ascensiunea spre Kala Patthar a fost sforțarea cea din urmă, urcarea cea mai grea.

Pas lângă pas, călcâi lângă vârf, pic-poc, ăsta era ritmul. Înaintam legănat, adormit, greoi. La un moment dat am avut impresia c-am uitat să mai respir. M-am oprit și-am tras cu sete aer în plămâni. Inspiram profund, ca atunci când ieși la suprafață dintr-o apă adâncă în care ai stat un timp. Nu simțeam nimic. Făceam ca un pește, căscam gura, agitam branhiile dar degeaba. Sentimentul e ciudat. Nu e ca și când te-ai sufoca ci mai mult se-aseamănă cu starea de oboseală (primul minut) de după alergarea unui maraton. Sau oboseala ce te cuprinde după ce ai 30+ și urci două etaje încărcat cu plase de cumpărături.


M-am pus jos, ușor în stânga cărării, mi-amintesc. Până atunci urcasem cu soarele în spate. Razele lui mi-au încălzit ceafa, șalele, m-au împins la deal. Când m-am rotit spre el, strălucirea m-a orbit. Vedeam doar zare dantelată, aurie și albă. Am întrebat cu voce tare unde-i Everestul privind fâșia lungă de munți cu un aer tâmp. Vârfuri peste vârfuri, un șireag nesfârșit de perle ascuțite înșirate fără ordine pe ață. Nu știam unde să cat cu ochii; în stânga, în dreapta, înaintea mea, spre care vârf. Spre cel mai înalt?! Dăăăăă. Păi nu. Că cel mai înalt pare Nuptse, fiindcă-i mai aproape.

După ce ochii au îmblânzit imaculatul ascuțișurilor și-al soarelui, l-am găsit.

Iată-l. Mamutul. Tăcut.

Cel mai cel dintre cei – cei; cum își înalță fruntea piramidală spre soare și cum vântul îi mângâie tâmpla. Cum sclipește și cum râde molipsitor, cum desenează iscusit surâsuri pe chipuri obosite de muritori.




18 februarie 2021.

Spread the love
Categorii: CălătoriiNepal

0 comentarii

Lasă un răspuns