Destăinuiri fictive inspirate din povestea de dragoste a poeților Ștefan Octavian Iosif, Natalia Negru și Dimitrie Anghel.
Anghel și Iosif s-au cunoscut în 1901 la Paris și s-au împrietenit cu ușurință. Deși firi diferite, cei doi erau în esență asemănători, romantici, pasionați de poezie, având aceleași aspirații și sete de afirmare literară. Au scris și au publicat traduceri sub pseudonimul A. Mirea, fiind apreciați de critici și de societatea artistică.
Din nefericire au iubit aceiași femeie, pe Natalia Neagu, artistă și ea, studentă la Universitatea din București.
Natalia, îndrăgostită de Iosif, s-a căsătorit cu acesta în 1904. Au avut parte de o căsnicie fericită, binecuvântată de nașterea unei fetițe, până în 1910 când relațiile dintre ei se răcesc. În 1911 divorțează. Înaintea hotărârii judecătorești Natalia se retrage la Paris, unde îl cheamă pe Șteo (după cum îl alinta ea pe Iosif) cu gând de împăcare.
Însă la Paris apare Anghel iar cei doi se căsătoresc după pronunțarea divorțului de Iosif, în luna noiembrie 1911.
Relația lor e tensionată încă de la început, iar starea încordată se accentuează odată cu moartea lui Iosif, pe patul de spital, în 1913.
Anghel nu trăiește mult în urma rivalului etern. În toamna lui 1914, având o criză de gelozie și anxietate, Anghel se împușcă în piept, după ce trage un foc asupra Nataliei. Moare de septicemie o lună mai târziu.
Natalia trăiește până la vârsta de 79 de ani, retrasă la Tecuci.
.Șteo.
Bat clopotele mănăstirii. Pesemne că e duminică dimineață. Aseară am rugat asistenta să-mi dea un somnifer. Dar aseară nu sunt sigur dacă a fost miercuri sau joi. Trupește mi se pare c-am dormit un ceas; sufletește însă, o eternitate. M-am născut din nou, dar nu proaspăt și neuzat ci obosit de atâtea reîncarnări. Ostenit de reîntrupare.
Bat clopotele ca un îndemn la viață. Și dacă n-aș fi țintuit la pat, aș trece pragul spre altarul sfânt, săltând. Să-l văd pe popa în biserică râzând și cuvântarea întru credință să o țină un bețivan dintr-o orândă.
M-aș închina la icoane, la Sfânta Treime și la ea. Aș săruta poala hainei bisericești cu aceeași spășire și duioșie cu care i-aș săruta ei tâmpla. Și pieptul mi l-aș umple cu mireasma tămâii fumegânde și cu mireasma pielii ei, de salcâm dat în floare. Picturile murale mi-ar reda chipul ei aurit în soare.
La fel, săltând, aș ieși pe poarta cea mare bătută-n piroane. M-aș întoarce în patul meu de bolnav lăsând în urmă pseudonimul răstignit pe-o cruce mare, pe-o cruce înaltă din cer până în pământ.
Personalul spitalului mă tratează cu deosebită atenție și grijă. Ca o primogenitură aristocrată a poeziei căreia i se înfățișează un viitor strălucit. Mă îngrijesc de parcă aș fi întruchiparea unui poet, fără să știe că spasmele creației mi-au trecut. La fel și cochetăria, s-a dus. De scris s-aud cât mai puțin, de vers deloc. Ei n-au de unde știi că părăsit de amor mă uit la poezie ca și când aș privi o buruiană ce crește obraznică pe un mormânt.
Când am cunoscut-o pe Natalia eram deja consacrat. Oferii o elogie poeziei mele și mie un zâmbet cald în urma căruia mi-am petrecut o seară întreagă în fața oglinzii, ca un adolescent, căutând ceva impresionant la chipul meu, un motiv pentru surâsul plin de drag. Dacă până atunci îmi consideram înfățișarea comună și scrisul poate prea puțin aprins, atenția cu care ea m-a privit schimbă acest lucru, schimbă propria-mi viziune. Devenisem dintr-o dată falnic, arătos, distins între plebei, desprins de glie, plutind printre zei.
Și s-a pătruns de farmec ființa mea întreagă
Când tu mi-ai spus o vorbă și mi-ai șoptit cu drag…
Eu mă duceam spre moarte, tu m-ai întors din prag…
– Fii binecuvântată pe cât îi ești de dragă,
Stăpână adorată a fostului pribeag!”
Mergeam în întuneric și fără nici o țintă – Ștefan Octavian Iosif
Ne-am logodit la venirea primăverii, înnodând două inele dintr-un fir de iarbă lung.
Bunicul ei, care vedea curgând prin venele mele sângele urmașilor săi, ne-a cununat cu mare fericire. Am jurat să o iubesc și să-i cânt preamărire întru veșnicie. Trei zile am petrecut cum se cuvine, cu muzică și dans, bucate alese, voie bună și vizite pe la mănăstiri.
Ia uite ce-mi aminteau clopotele în dimineața aceasta, aflat pe patul de spital, de nunta mea cu zeitatea frivolă, Natalia.
Despărțirea de ea o vedeam, oricum ar fi fost și de oricine dată, temporară. Pecetea divorțului m-a speriat nițel, dar nu întru-atâta încât să mă revolt. Mă refer aici la o revoltă verbală, comportamentală, agresivă, căci înăuntrul meu aveam o frământare dintre cele mai mari.
Însă atunci când Natalia s-a logodit cu Anghel, apropiatul meu, prietenul alături de care am publicat sub pseudonim, am simțit că ar fi trebuit măcar să-mi veghez iubirea precum Dumnezeu își veghează creația.
Lui Anghel i-am dat tot ce-n sărăcia mea dețineam, dar nu i-a fost de ajuns. Mi-a înhățat icoana de la căpătâi, mi-a luat muza și cadența, vița și avântul. Știam că o iubește dar nu-l credeam meschin.
Mă provocase la duel, și nu o singură dată, doar pentru că suferința mea îi răpea efervescența momentului. Propunea răspicat, ca un primitiv, barbar, ca cel care rămâne în viață să se bucure de femeie. Chipul lui, cu barbișonul de țap și fruntea înaltă spână, căpăta contururi malefice. Micimea lui, fizică și morală, era mai evidentă ca oricând. Și totuși… Ea îl iubea.
Deși, în fața mea, Natalia se jura că-i sunt ființă și făptură, sânge.
Ce-i drept, înainte de sentința divorțului, m-a chemat la Paris, unde se retrase ca să scape de iscoditori. Căci opinia celor din București era sfredelitoare. ”Vino să petrecem o lună de fericire”, mi-a zis. Poate că dacă nu mi-ar fi scris așa, promițându-mi un timp limitat de împlinire, m-aș fi dus. Timpul acela mă obseda. Era ca masa cu hrană de dulce așternută într-o zi de post. Să merg doar pentru înfruptare? La ce folos dacă nu va rămâne a mea întru vecie? Să nu-mi fi pomenit răgazul și aș fi fost în tren. Ne-am fi iubit cât ar fi vrut, fără să-mi spună cât, fără să mă condiționeze. Aș fi mers la Paris chiar și pentru un minut, și n-aș fi dușmănit-o dacă m-ar fi repezit de cum aș fi ajuns. Minutul acela ar fi fost veridic și tot ce-ar fi urmat apoi, sfârșitul lumii, potopul, aș fi sărit din arcă sfidător.
M-am perindat prin gară zănatic, beat, plin de obidă; trecând de nenumărate ori cu pașii împleticiți pe sub fereastra vagonului din care Anghel mă privea iscoditor, apostat.
S-au întors de la Paris logodiți.
De când m-am internat pierd nopțile culcat în pat contemplând tavanul înalt. În locul inimii, în piept îmi pulsează emoția regăsirii Nataliei. O văd alergând diafană, cu aripi de zefir în păr și buzele-i înroșite de sărutări. O apuc în grabă și-o cuprind. O inspir cu fervoare, ca pe un boboc de floare, proaspăt deschis. Se ofilește sub propria-mi răsuflare, înflorind în brațele celuilalt, poetul aclamat al florilor.
Îmi bat clopotele în tâmple, în coloanele frunții. E duminică iar? Se încheie slujba sau a trecut o săptămână din martie? ”E iunie”, m-anunță asistenta.
S-a mai veștejit un ceas, sau două, o lună sau o viață și nu știu dacă amintirile-mi devin iluzii. Mă tem să nu răstălmăcesc adevărul din pricina bolii. N-aș vrea s-adaug noi culori peste pictura gata, stricând-o, transformând-o din artă în simplu tablou. Și destăinuirea, eliberarea, într-o simplă poveste a unui amăgit erou.
Ce bine că bat clopotele, că e zi de sărbătoare, fiindcă în mintea mea întotdeauna am asemuit-o pe ea Duminicii preasfinte.
Și ce bine că nu-i martie, ce bine că nu-i primăvară…
”De ce te prind fiori?
Ce gând te paște?
Vezi tu, e trist să mori
Când tot renaște.”
Spre Primăvară – Ștefan Octavian Iosif
0 comentarii