.Anghel.
”Dă-mi aurul care omoară,
Că-s obosit de anii lungi,
De când râvnesc după comoară,
Ca-ntunecații Nibelungi.”
Visul unui Nibelung – Dimitrie Anghel
Îmi simt pleoapele grele, ochii injectați. Am pierdut șirul nopților în care, buimac de somn și neputință, cerșesc venirea dimineții. Cerșesc iluzia unui început. Alte zori să-mi vină, cu Aripa Satanei ruptă, să nu îmi mai miroasă încontinuu a must și tescovină, a vânt iernatic timpuriu.
O licărire blândă de soare pătrunde în odaie după un timp infinit. Cerne pulberea de snoavă a beznei, firele de praf funebre, trezindu-mă și totodată îndemnându-mă la somn. Mi-am dorit venirea dimineții și raza de lumină la adăpostul căreia să reușesc să dorm. Dar totuși, insomnia, ibovnica cea crudă, îmi cere pernicioasă să-i mai spun un vers, să-i cânt, să-i joc. Ce aprigă iubită, avidă de veghe, de ochii mei deschiși. Ce tortură și ce chin, să nu poți uita timpul și să trăiești mereu prea viu.
Natalia suspină părăsită în camera de sus. Din când în când lovește cu piciorul ușa încuiată, cerându-mi s-o deschid. Să îi ridic sechestrul. Îmi urlă că sunt crud. Fac ce îmi doresc, o țin pe raft sau o constrâng, e a mea, obținută după o așteptare lungă, câștigată prin istovitoare luptă.
Duc mâna la cheie, la buzunarul drept al vestei unde ar fi trebuit să-mi fie ceasul amanetat. Cel primit de la Șteo, cu pseudonimul scrijelit pe carcasă, ca să-mi amintească c-am sălășluit împreună în el. De-aș da Muntelui de Pietate tot ce-l evocă pe dânsul, nu mi-ar rămâne nimic; nici creația, nici femeia, nici aplauzele mute ori lumina de apus oranj.
Sar ca ars din pat și rup de la fereastră perdeaua străvezie, dantelată. Să pătrundă cât mai multă lumină, cât mai multe sclipiri binecuvântate de soare. Pansament să-mi fie, orbire și uitare. Mă închin lucirii dimineții, cerând îndurare. Și ca să fiu iertat, îi strecor Nataliei cheia pe sub prag.
Ah! Femeia aceasta mi-e boală, mi-e parfumul dulceag, tomnatec, al poamelor uitate pe crengile din vârf, mi-e patos și credință, mi-e peste tot și toate, blestem. Am iubit-o neînchipuit, ca un basm, ca pe un vis, toți anii în care a fost a lui.
Pentru ea aș fi murit cu demnitate într-un duel. Aș fi murit și pentru el, de grabă, decât să-l văd nefericit. Eram dispus, l-am provocat, i-am aruncat mănușa de câteva ori, dar m-a refuzat mereu. Ca un laș și un fricos, ca un mare om mărunt ce a fost. A ales să moară precum a trăit, asumat. Dar nu înainte de a se pirograva în sufletul ei. Nu înainte de a ne blestema.
Naiba să-l ia de evadat al vieții, efervescent alcoolic și trișor amoros! Naiba să mă ia pe mine că am cunoscut femeia mai mult decât mi-a fost sănătos. C-am ucis-o de câteva ori și c-am lăsat-o să învie.
Oricât de absolut e adâncul în care arunci femeia, își întinde gheara din neant și te cuprinde de gât, amintindu-ți că indiferent de câte ori ai ucis-o și oricât de adânc sau de departe ai îngropat-o, continuă să trăiască.
Ce-aș fi putut să fac? O desprindeam de inimă și mi se risipea în trup ca fierea-n ficat. Iubeam la ea aerul pe care-l respira și gândurile negândite, umbletul, mireasma gurii și a palmei, curbura gâtului. Tot ce simțea și tot ce îi era făptură. Iubeam la ea până și faptul că-l iubea pe el. Dar după ce a devenit a mea, nu am mai fost capabil de o iubire atât de bolnavă și de absolută.
Șteo, tăntălăul, nu s-a dus după ea. Și cât a făcut-o să sufere. Cât a suferit biata de ea la Paris. Dacă nu apăream să-i oblojesc rănile, ar fi fost capabilă să-și pună capăt vieții. Ne-am iubit intens, turmentați, ca să uităm de melancolii și credință. Mi-a jurat iubiri cât pentru șapte vieți și veșnică recunoștință. Spunea că-i sunt mierea din vinul amar și sec, că-i răpesc fericirea dacă n-o iubesc. Cum aș fi putut? Tocmai ei?! Și cu bună știință?! Mai bine aș fi murit decât să nu o proslăvesc.
Iar ea, ea ce-mi face?! Mă tratează ca pe un capriciu, mă chinuie, mă desființează, mă îndepărtează cu un simplu gest din braț. Și pentru ce? Pentru că-i cer o fărâmă de îngăduință, un praf din bunăvoința pe care Șteo a primit-o infinită?
Îmi simt pleoapele închise dar mintea mi-e alertă. Dincolo de genele strânse aud și simt lumina-amiezii cernută. Nu dorm, nu pot s-adorm, nu pot să nu mai fiu. Nu pot să alung din mine conștiința, cea de care m-am eliberat cândva cu atâta ușurință. Îmi cânt durerea, iubirea, insomnia, prin versuri trâmbițate, dar nimeni nu m-ascultă.
Deasupra-mi adie himere; Fata Morgana, Natalia… oricine ar fi, aievea sau ba, mă tulbură și mă apasă. Inima îmi strânge de-o grijă neînțeleasă. Mă urmărește cu ochii ei chihlimbarii, cu chipul cuprins de-o mută agonie. Știe! Știe că el, eternul rival, prin moarte imbatabil, mi-a lăsat la îndemână o singură soluție. Îmi ia pistolul de la tâmplă, mă mustră fără glas, și-apoi mă culcă pe trena rochiei ei. În coate și-n genunche umblu după ea, lipsit de demnitate, plin de păcat.
Și-n mintea mea ca într-un templu în care-au plâns dureri profane,
Se face liniște și pace pe-ncetul ca într-o săhăstrie
În care-ar fi murit viața învinsă de melancolie
Și unde numai trandafirii mai cern petale diafane.
Melancolie – Dimitrie Anghel
0 comentarii