.Natalia.

Cine zice c-a iubit și nu a fost nebun, minte, sau n-a iubit cu adevărat. Nu cred că poți iubi veridic dacă nu-ți pierzi conștiința.

”Doi călători – veneau pe drumuri opuse – și m-au întâlnit în calea lor. Din două lumi deosebite veneau și fiecare m-a îmbiat, m-a rugat îngenunchind, plângând, amenințând că moare dacă nu-l urmez”.

Helianta – Natalia Negru

N-am iubit pe unul sau pe altul, ci un pseudonim. Un suflet și două firi, Erosul meu divizat. Unul purtând lira în palme iar celălalt cu arcul înarmat.


Cel dintâi era blând și misterios, frumos. Era mai mult decât un om, era apă vie. Purta în glas și în privire însușirea sfinților, iar cugetul i se înfățișa sacru, melodios, ca o cântare de basm și de rugăciune. Intra în inimă firesc, precum intră visul în mintea neprihănită a unui copil. Îi eram odă și folclor, prin suflu țesea goblenuri de stele și flori, înveșmântându-mă regină în Olimp. Călcam alăturea de dânsul de parcă aș fi plutit într-un veșnic anotimp de primăvară. Desprinderea de el mi se înfățișa mai chinuitoare ca desprinderea de viață; o rătăcire însetată prin genunea uscată în care istovul e lipsit de Dumnezeu și plin de Satană.


Celălalt se apropia ca un haiduc, ca un vifor, luând totul pe sus, smulgând pomi din rădăcini și inimi dintre coaste. Năpustea peste suflet ca un torent, scoțându-l de pe făgaș, alungându-l din matcă. Sub ochii lui îți pierdeai inocența fără să fi făcut nimic. Te alunga și te chema după bunul plac, ca un stăpân despotic și absolut. Oriunde în firea ta, în minte, trup sau suflet, intra ca acasă. De parcă i se cuvenea. ”Tu crezi că poți să fugi de mine?” Mă întreba adesea. Nu era chip, într-adevăr. Eram o biată opiomană iar el un câmp de mac.


Cuvântul ”frumoasă” mă înfățișa în ochii unuia ca pe-o icoană, în ochii celuilalt ca pe o femeie demonică, fatală.

Aș fi putut să stau nemișcată iar Șteo mă iubea deplin. Ar fi putut, măcar din când în când, să mă îndrăgească pentru un gest, un chicot, pentru o faptă sau pentru un gând al meu. Nu doar pentru faptul că respiram, prin bunăvoința lui Dumnezeu. Viața alături de el era o nesfârșită tihnă, fără căpătâi și fără contur, un ocean lin ce absorbea adieri și vijelii, fără să-l tulbure sau să-i iște valuri. Era o derută, o plutire rătăcitoare, din care voiam, la un moment dat, ori să m-arunce la mal ori să mă tragă-n adânc.

Șteo trăia suav, pe baza unui suspin, al unui of aprins, al unei resemnări sfinte, fiind neglijent, tăcut și absent. Aveam nevoie de la el de un moment de furie, o pulsație de viață, o clipă trezitoare pe care n-am putut să o obțin nici măcar atunci când i-am înmânat decizia de divorț. A acceptat-o spășit, de parcă îi era totuna. De parcă ar fi vrut să nu îl mai iubesc.

Anghel n-avea alt țel în viață decât să fiu a lui. Era capabil de o iubire care putea zgudui Universul din temelie, o iubire ce transforma sângele în șuvoaie de foc și valsul în tango. O iubire nestatornică, nebunie curată în doi, necernută și iscoditoare, fără răgaz pentru a trăi. Avea mereu la îndemână motive de disperare. I se părea că nu mă are destul. Trebuia să mă ferece, să mă țină sub privire, să mă pedepsească pentru simplu fapt că-i aparțin.


Oare de fiecare dată când iubim trăim o deziluzie?

Trecură atâtea nopți albe, așteptând după Șteo, încât atunci când Anghel apăru la Paris, mi se păru închipuire. M-a găsit mai mult moartă decât vie. În afară de apucături vitale nu mai aveam nimic; nici viziune și nici aspirații, doar nimb de nimiciri. Umblam pe bâjbâite, găsind hodină doar în ochii lui. Numai el înțelegea chinul, melancolia zilelor, numai el putea pricepe povara ca un ins asemenea lui Șteo să te fi iubit.


În nopțile lungi, de-o vitregie surdă, în care Anghel mă încuia fără pic de lumină sau de căldură, fără să lase pe nimeni să intre la mine, stăteam la fereastră și număram la aștrii. Număram calea lactee, scurgerea clepsidrei, a vieții, irosirea fiecărei suflări. L-auzeam din camera vecină cum scapă cartușele pe jos. Cum le împrăștie pe pupitru și ele se rostogolesc spre podea, pic cu pic. Și nu o dată m-am speriat, în acalmie, jinduind ca el să treacă la fapte, să acționeze. Până când dorința mi s-a împlinit și a tras cu acel pistol împrumutat pe care i l-am luat de atâtea ori de la tâmplă.


Și-au căutat amândoi eternitatea, crezând-o pierdută, în mine. Nevoia de a-și pune capăt vieții, în inima mea. Să le port cadavrele vii.

Aș fi vrut să mor trupește deodată cu ei. Să fim toți trei. Să ne îngroape laolaltă, de s-ar fi putut, îngrămădiți într-un sicriu. Să ne uite în cimitir sub aceeași identitate, scrijelită pe piatră sub forma unui pseudonim.




Spread the love

0 comentarii

Lasă un răspuns