Jurnal din Kathmandu, anul 2076

Am petrecut 16 ore în zbor traversând o bună porțiune din lume. Am călătorit prin timp o singură zi, nicidecum zeci de ani și totuși eram în 2076.

Ca și multe alte țări asiatice, Nepal folosește un calendar diferit față de cel gregorian. Bikram Sambat e cu aproximativ 56 de ani și 8 luni înaintea calendarului cunoscut de noi. Iar timpul e cu 45 de minute diferență față de ora universală coordonată. (3 ore și 45 de minute înaintea României).

În aeroportul din Kathmandu ceasul arăta ora trei după-masa când am ajuns. Coada pentru viză era destul de lungă. Mulți oportuniști tăiau rândul și se băgau în față mormăind cuvinte pe o limbă neștiută.

Am luat taxiul spre Thamel pe care l-am găsit mai curat față de cum l-am lăsat în urmă cu trei ani. Traficul tipic asiatic, întortocheat și agitat.

În Thamel, zona cea mai populară din Kathmandu, unele străzi au devenit pietonale și claxonatul interzis.

Într-adevăr, se auzeau mult mai puține claxoane față de data trecută când am fost. Atunci nu-ți puteai pricepe gândurile-n cap din cauza sunetului continuu ascuțit și sâcâitor.

Iar faptul că străzile au devenit pietonale ajută foarte mult la menținerea curățeniei. Fiecare precupeț mătura în fața magazinului, arunca apă și își făcea curat în peticul lui. Lucru mai ușor de făcut dacă nu-ți trec zeci de scutere prin fața ușii.

Seara am mâncat la OR2K, un restaurant destul de cunoscut în Nepal, vegetarian, în care mănânci la mese scunde, așezat pe saltele. În Kathmandu restaurantul se află la etaj și e un pic întunecat. Luminează ici-colo lumânări și felinare, e o atmosferă plăcută, relaxantă. Papucii sunt lăsați la intrare și toată lumea umblă desculță prin restaurant. În fața băii sunt șlapi de cauciuc pe care-i încalți când intri la toalete. (ce extrem sună toate acestea acum)

În drum spre OR2K ne-a abordat un agent turistic, sau mă rog, ceva de genul, care auzindu-ne vorbind românește între noi ne-a întâmpinat cu ”bună ziua”, ”ce faci?” și ”mulțumesc”. Ne interesa un transport până-n Besi Sahar și l-am urmat spre biroul aflat la capătul unor trepte înguste. Un altul, responsabil cu ofertele, ne-a prezentat prețurile destul de acceptabile așa că le-am luat în considerare dar decizia finală am amânat-o pentru următoarea zi.

Noaptea nu e cine știe ce activitate în oraș deși unele baruri sunt deschise până târziu.

Ne-am retras pe terasa hotelului nostru, un hotel ok, cu personal amabil dar camere cam îmbâcsite.

La terasa din curtea interioară aflată departe de zgomotul traficului i-am așteptat pe băieți. Au avut nenorocul unui zbor întârziat, ajungând după miezul nopții. O experiență cumplită cu escale lungi și zbor anulat, dar important e că au ajuns cu bine, și cu tot cu bagaje.

Am mâncat micul dejun la o cafenea, Pumpernickel, care avea mese în curte la umbra unui pom pomelo. Mai apoi am început să rezolvăm din treburile pe care le aveam prin oraș.

Am bătut palma cu agenția de turism a prietenului nostru vorbitor de română după ce alte agenții ne-au dat prețuri mai mari.

Stupa și roți de rugăciune.

Am înviorat și câțiva porumbei :))

Pe traseu am trecut printr-o piață de legume, fructe și tot felul. Pietonii circulau unul lipit de altul alături de scutere și motorete, de biciclete cu coșuri mari încărcate de mere și portocale verzi, mirodenii, condimente, prafuri colorate și țesături.

Cale de câteva străzi traficul e la fel, îmbulzeală, mulțime, de gândești că ești la festival. Da în loc de muzică auzi claxoane și vorbe strigate pe o limbă pe care nu o înțelegi.

Unele lucruri s-au schimbat în cei trei ani. Hotelul la care am stat în 2016 avea lacătul pus, terasa la care am băut și am mâncat era acum parcarea unui hotel de patru stele, unele magazine extinse, altele dispărute dar am recunoscut vreo doi sau trei dintre vânzătorii cu oferte de khukuri (cuțite folosite de soldații gurkha) jocuri de șah și marijuana.

Am regăsit același trafic infernal lipsit de tamponări, aceleași claxoane lipsite de înjurături, oameni îngreunați de poveri prin piață, maidanezi dormind ca surzii, aceleași ricșe șubrezite și cabluri de curent înnodate.

Oamenii care leneveau prin Durbar Square păreau și ei aceiași. Elevi de școală, bătrâni, vaci și câini, călugări budiști și sadhu care se lasă pozați pentru un dolar sau doi.

Standuri cu suveniruri.

Am mâncat o pizza la un local recomandat, Fire&Ice, situat nu departe de Garden of Dreams unde am mers apoi cu burțile pline ca să ne relaxăm.

La prima noastră vizită-n Kathmandu am avut la dispoziție mai multe zile, prea multe. Ne-am învârtit prin fiecare colț de stradă și am rezemat destule mese prin localuri. Liviu s-a încumetat să încerce un Barber Shop.

Am urcat cele 365 de trepte până la Stupa Swayambhunath.

Stupa e o construcție budistă, loc de meditație care adăpostește relicve ale lui Buddha, ale unui discipol de-al lui sau alte obiecte sfinte.

Sunt diverse forme de stupa, destul de asemănătoare între ele, cu mici detalii diferite. Forma imită poziția lui Buddha.

Baza e tronul pe care stă, treptele sunt picioarele, trupul e reprezentat de construcția albă în formă de dom, capul e pătratul ce privește în toate cele patru puncte cardinale, conul spiralat deasupra pătratului e reprezentația celor 13 pași inițiatici spre iluminare.

Ca să schimbăm decorul am închiriat biciclete și-am pornit fără țintă, hai hui prin valea Kathmanduului. Bicicletele au costat 15$ pe zi; scumpe, având în vedere că în alte locații din Asia închiriezi un scuter pentru mai puțin.

De cum am ieșit din zona centrală pe stradă ne tăiau calea vaci, câini și anvelope care săreau de te miri unde. Ne-am dus pe șapte cărări ocolind mormane de gunoaie și afaceri instalate la margine de drum, tarabe cu flori și vulcanizări extinse.

Am urcat un deal, un fel de Transfăgărășan al lor care ne-a epuizat. N-am ajuns până-n vârf că poteca părea nesfârșită și noi abia terminasem, în urmă cu câteva zile, traseul Everest Base Camp. N-aveam poftă de cucerit alei infinite, nici pe jos și nici prin pedalat.

Nu știam pe unde suntem, am traversat dealuri pe drumuri de hotar, am dat în curtea unui localnic care ne-a întâmpinat zâmbitor și și-a chemat copiii afară să ne vadă. Ne-a îndrumat spre drumul de sat iar de-acolo pe lângă capre și găini ce piguleau libere prin iarbă am ținut cărarea până la drumul asfaltat.

A fost o zi plăcută petrecută departe de aglomerația infernală a Thamelului de-atunci.