Am ajuns în Luang Prabang, fostă capitală regală și cel mai turistic oraș al Laosului, după-masa târziu. Barca ce ne-a purtat lent pe Mekong (din HuayXay) ancorase într-o zonă mărginașă, în care așteptau parcate mai multe tuk-tukuri. Am sărit în una dintre camionetele care demarau în trombă, încărcate cu turiști, speriați că vom rămâne abandonați într-un loc din care lumea se risipea, care încotro, cu o viteză uimitoare.
Pulsul orașului.
Tuk-tuk-ul ne-a lăsat la capătul unui bulevard gol. Pe Th Sisavangvong.
Până ne-am dezmeticit, umblând cu pas târșâit, căscând gura pe la hoteluri în căutare de cazare, pe lângă noi treceau ca furnicile tot mai multe familii tinere, încărcate cu sacoșe și prelate.
Apăreau rând pe rând pe bulevard tarabe scunde, mărfuri colorate și standuri cu mâncare.
Din boxe se auzea muzică laoțiană și peste ritmurile alerte, îndemnuri la mâncăruri și la nenumărate shake-uri; unele într-o combinație stranie cu lapte condensat. (nu laptele pe care îl servim noi la cafea, ci laptele acela gros și exagerat de dulce, ambalat în cutii de conservă)
Tak Bat
Zorii zilei colorează iar Th Sisavangvong prin ceremonia Tak Bat.
În fiecare dimineață, înainte de răsărit, călugării traversează principalele străzi ale orașului într-o stare meditativă, desculți, acceptând umili pomana localnicilor.
Tak Bat e unul dintre cele mai deosebite lucruri de văzut în Luang Prabang. O scenă unică ce impune un cod al ținutei și un comportament decent.
Deși pe străzi sunt comercianți care te îmbie să cumperi orez sau alte produse pe care să le pui personal în bolul călugărilor, nu e bine primit ca turiștii să facă asta.
Localnicii care oferă pomana respectă o anumită poziție. Bărbații pot sta așezați în timp ce femeile stau în genunchi. Peste umărul stâng poartă o eșarfă specială și au grijă ca palmele lor să fie fără urmă de parfum. Sunt desculți, niciodată cu tălpile la vedere, își țin capul plecat și nu privesc călugării. Orezul e ținut în coșuri împletite de bambus, dăruirea lui din pungi de plastic fiind considerată ofensatoare. Femeile nu au permisiunea de a atinge călugării, nici măcar hainele lor, iar în timpul ceremoniei cu toții păstrează liniștea. (mai puțin turiștii)
Cascadele azurii
La o oră distanță de Luang Prabang e Tat Kuang Si, un lanț de cascade faimos, de un albastru azur.
Înainte să ne scăldăm în apele îmbietoare de la poalele dealului am urcat până în vârf pe un traseu sălbatic și abrupt. Fiind mascată de copaci, cascada nu se observă spectaculos de sus dar înălțimea oferă o deschidere plăcută asupra împrejurimilor. Există un loc pentru picnic frumos aranjat și drumeția poate continua mai adânc în pădure pe o rută bine marcat. Noi, deși amatori de astfel de plimbări, ne-am întors la piscina cu ape ademenitoare…și reci.
La Kuang Si e recomandat să ajungi în zori fiindcă numărul turiștilor crește de la un minut la altul, culminând în jurul amiezii când temperatura e cea mai ridicată și o baie răcoroasă e binevenită.
Pe când a fost mai cald și hoarda de chinezi a debarcat din autocare, am încălecat pe scutere și am plecat.
Podul de bambus
Pe lângă Mekong, în Luang Prabang curge afluentul Nam Khan. Peste el e efemerul pod de bambus, dus de ape în fiecare sezon ploios. Construit doar pentru sezonul uscat, când apele sunt mici, îl treci și ai senzația că ți se surpă sub picioare.
Dincolo de râu orașul are străzi largi ticsite de scuteriști, magazine în ușa fiecărei case, frizerii și vulcanizări cât cuprinde. Lipsesc casele construite în stilul provincial franțuzesc, iar templele sunt mai rare. Mult mai dese sunt clădirile construite în stil comunist, lipsite de ornamente, cu unghiuri ascuțite și linii drepte.
Utopia
În partea orașului vechi, malul râului Nam Khan e plin de restaurante, baruri și terase. Cel mai cunoscut loc dintre toate e Utopia, o oază de relaxare. Depinde doar de tine să poți ieși din cotidian și să te destinzi într-atât încât să tragi un pui de somn la restaurant.
Seara lumea se retrage devreme. Afacerile au interdicție de funcționare după miezul nopții. Mai ales cele din zona centrală. Bineînțeles, mereu sunt excepții de la regulă, deci, dacă ești pasăre de noapte îți găsești cu ușurință camarazi în vreun bar mărginaș.
Dealul sacru
Noi am ajuns pe el din întâmplare. După ceremonia Tak Bat ne-am plimbat mult, și la fel de mult am povestit. Cotind haotic la stânga și la dreapta, neatenți, ne-am trezit prin curțile oamenilor (o parte a dealului sacru e locuită). Mi-amintesc de o băbuță, măruntă la trup, care a ieșit zâmbind din casă. Era desculță și știrbă. Am urmat calea brațului zbârcit și-am dat de o rută mai puțin umblată, cărare lipsită de trepte, printre copaci, care ne-a dus în vârful dealului sacru.
Noi am prins o zi cețoasă, dar chiar și așa, priveliștea a fost frumoasă.
Dealul e împăienjenit de stupa și de statui mari, aurite, așezate pe stânci. În vârf sunt câteva bănci faianțate, e liniște și un loc potrivit pentru câteva clipe de meditație.
Pe Phu Si poți urca din centrul orașului, scările principale fiind peste drum de palatul regal.
Palatul regal
Fostă reședință regală transformată-n muzeu. Pe lângă camerele ce păstrează mobilierul original, hainele, coroanele regale și daruri primite de monarhi de la președinți de țări (printre care din partea SUA o bucată din lună) palatul adăpostește o colecție unică de tablouri ce prezintă legenda fondatorului orașului Phunheu Nhanheu, un personaj mitic cu chipul roșu. Muzeul e deschis între orele 8-11; 13-16. În pauza de prânz ne-am odihnit, alături de câțiva angajați, la umbra copacilor din grădină.
Țara milionului de elefanți
Laos e cunoscută ca țara milionului de elefanți, iar în jurul Luang Prabangului sunt numeroase rezervații de elefanți care oferă drumeții pe spinarea animalelor, băi în râu și alte atracții. Părerile sunt împărțite și rezervațiile diferă. Mulți susțin că taberele ar trebui desființate, iar alții consideră că ele oferă suport elefanților. Decideți singuri cum e mai bine și ce anume vreți să încercați. Noi ne-am limitat la hrănirea unui baby elefant.
Ne-am dus apoi prin sate cu străzi denivelate și neasfaltate, fără o țintă anume, mergând unde ne purta drumul. La o intersecție, pentru un dolar și un pic, am mâncat o lebeniță întreagă.
Vremea a fost plăcută, soarele se pregătea să apună și singurul lucru deranjant era praful ridicat de scuterele noastre. Pe lângă casele tradiționale, peisajul și amorțeala satelor, am admirat o luptă de cocoși, o serbare și o piață animată, unde am servit o masă fugară instalați pe-o tarabă șubredă și prăfoasă, părăsită cu câteva clipe în urmă de vânzătorul de orătănii.
Serenitate
În aceiași zi, am vizitat un loc unic, cel mai frumos templu budist, Wat Xieng Thong. La ceas de seară, când am ajuns noi, câțiva călugări tineri povesteau în apropierea porților deschise. Dincolo de porți se întinde o curte mare care adăpostește, pe lângă templu, câteva sanctuare, un cavou înalt cu statuia lui Buddha în picioare, capela și alte clădiri auxiliare frumos decorate pe exterior cu mozaicuri colorate și strălucitoare. Majoritatea scenelor prezintă cunoscute legende Lao și povești despre călătoriile și învățămintele lui Buddha.
Poate pentru că era seară, răcoare, ori din pricina călugărilor vorbăreți, momentul a avut o încărcătură specială. De-aia am și numit templul, la început de rând, ca fiind cel mai frumos templu budist. Din Laos și nu numai.
Din Laos:
Senzații din Vientiane, aici.
Gibbon Experience, jurnal, informații utile.
0 comentarii