Scurte povestiri
Când a urcat în casă cu Lola la subraț, tată-so l-a privit suspicios. Lola îl privea și ea suspicioasă pe tatăl lui Ion. Ochii ei maronii erau curioși. Sprâncenele i se mișcau ușor. Botul îi era negru și umed. În rest doar pudră de zăpadă în blana ei albă.
Era fetiță. Ion știa, c-a controlat-o cu copiii de jos de la bloc. Ei i-au spus să nu o ia, că o să-l umple de pui, că un băiat ar trebui să aibă un câine, nu o cățelușă. Dar lui Ion nu i-a păsat. I-a fost dragă Lola de la început.
Stăpânul ei, un băiat mai mare de la blocurile din vecini, cu o oarecare faimă precară, a cerut pe Lola patru monede de o sută de lei. De-alea cu Mihai Viteazul pe ele, argintii, lucioase. Și dacă nu se mișcau rapid, prețul urma să crească.
Ion ținea acasă, într-un borcan plin de abțibilduri, banii ce-i primise la colindat. Nu și-a cumpărat nimic de ei și încă-i mai avea. Știa sigur că are câteva monede căpătate de la vecini și niște bancnote primite de la neamuri. Urcă până la etajul patru și sustrase cu grijă monedele din borcan. Îi sunară în buzunarul pantalonilor de trening, când a coborât pe scări.
După ce achită cățelușa, Ion își simți obrajii arzând. Emoțiile-i umeziră ochii și pe chip avea cimentat un surâs. O mângâia pe Lola continuu, pleoștindu-i urechile. Ea adulmeca încântată palmele mici, prăfuite. Coada i se mișca asemenea unui pendul și inima-i bătea rapid, în ritmul inimii lui Ion.
Lola trăise la etajul patru cam o jumătate de minut. Atâta timp s-a scurs de când intrase Ion în casă, cu câinele la subraț, până l-a înhățat tată-so de gulerul cămășii și-l conduse afară. Ion o lăsă pe Lola în hol, încercând să negocieze. Vocea lui suna cu ecou pe scara blocului dar argumentele întărite de răsunet n-aveau nici o noimă în urechile tatălui. Tratativele se încheiară când Lola își făcu nevoile pe preșul țesut de la intrare.
Ion a dus cățelușa jos, lăsând murdăria pe prag. I-a făcut un culcuș din cartoane, așternându-i adăpost în parcarea din spate.
Lola a crescut în vara aceea, cât cresc alți câini în trei ani. Și nici un copil din jurul blocului n-a mai fost singur. Îi încredințau Lolitei secrete și temeri, iar ea ștergea lacrimi, desena zâmbete și punea curaj în pieptul fiecăruia. Îi însoțea la pârâul cu broaște, la izvor, pe dealurile din împrejurimi, adunând scai în blana ei. Juca prinselea, fotbal și executa comenzi simple, răsplătite prin mângâieri. Îi iubea, și pe unul și pe altul, cel mai mult. Seara moțăia în poala lui Ion, ascultând povești pline de vise.
I-au scris numele cu smoală pe-un perete al blocului și parcarea deveni a Lolitei. Fiecare-și împărțea felia de pâine unsă cu ea și numele-i era strigat cu bucurie din zori și până-n seară.
Până când, într-o zi, cei mari striviră printr-un gest inimi și basme. Lola a fost dusă la țară, undeva departe. Unde aerul era curat, spuneau ei. Fără să-i mai lase pe copii să mângâie, măcar o dată, urechile pleoștite și ochii maronii. Cu-o mână tremurândă, lângă numele cățelușei copilul scrijeli: Lolita lui Ion.
0 comentarii