Partea a treia
Eram mândră de cine eram. O mândrie de care mă țineam cu dinții, părând uneori vanitoasă, meschină. Nu mi se datora nimic din faptul că m-am născut în Ardeal, dar reprezenta o moștenire. O purtam cu sfințenie și cu neapărată nevoie de a vlăstare. Tocmai de aceea m-am căsătorit cu Richard. Nu a fost o dragoste măreață, dar nici nu căutasem asta. Căutasem un bărbat demn de a fi tatăl copiilor mei. Mi-am ales un soț care să mă iubească cu stimă și prețuire. Nu vedeam o altfel de iubire potrivită firii mele. Nicidecum una nebunatică și aventuroasă. De când am plecat hotărâsem să nu las nimic din lumea exterioară să mă schimbe. Să rămân semeață. Acum toate acestea îmi par mult mai puțin valoroase decât îmi păreau atunci când le consideram unica mea avere. N-am avut parte de prea mulți prieteni tocmai din pricina trufiei și a orgoliului, pe care nu mă înduram să calc pentru nimic în lume. În acele situații simțeam cum mă întrupez în tata. Îmi îndreptam umerii, ridicam bărbia și deveneam bățoasă.
Chiar și așa, New York-ul m-a găsit la două zeci și trei de ani pierdută, temătoare, picată din nori în labirintul amețitor al gândirii futuriste, al libertății și al ineditului. Eram demodată și adesea ridicolă. Aveam pretenția lucrurilor făcute bine, cu pași mărunți. Richard poseda această răbdare. Prima dată când m-a luat de mână a fost după două luni de când ne-am cunoscut. Primul sărut a urmat curând după aceea, eu fiind cea care a îndrăznit. În acea zi ne-am întâlnit lângă Bryant Park, iar el își ținea mâinile ascunse la spate. Bănuiam că m-aștepta o floare sau un cadouaș simbolic, dar când și-a deschis palma, în ea stăteau plăpânde trei floricele mici de măr.
Richard a fost un bărbat arătos și galant. Nu avea o frumusețe dintre acelea ce-ți luau ochii, dar ținuta îi era impecabilă. Îmbrăcămintea cu gust și politețea îl scoteau din anonimat. Mi-a luat un timp să îl iubesc, dar iubirea aceea cu greu aprinsă, arde în sufletul meu și acum. Nu m-am îndrăgostit de o iluzie, nu am iubit în el ceva anume. Îmi era drag ca un întreg și-l prețuiam pentru tot ce era. Continui să cred că aceasta e iubirea adevărată. Am născut trei copii și toți îi seamănă lui. Abia nepoata mea Viviana, născută de fiica mea cea mică, îmi seamănă mie. Chipul, ochii, statura și țâfna, sunt toate ale mele. Când am văzut-o prima dată era un ghemotoc de fată și nimic mai mult. Nu i-am observat creșterea fiindcă Amber, fiica mea, s-a mutat cu soțul ei pe coasta cealaltă, în California viselor. Mi-am revăzut nepoata abia după șapte ani. Nu ne-a ținut departe vreo poveste dramatică, ne vedeam destul de rar fiindcă aveam cu toții vieți agitate. Când am revăzut-o pe Viviana, mi s-a făcut pielea de găină. Deși nu mă regăseam în ea ca într-o oglindă a timpului, purta ceva din mine, din tata. Păr fără ordine, cârlionțat, sprâncene expresive, întunecate, ten ușor rozaliu, ochii verzi ca iarba și surâsul uitat sub nas. M-a emoționat întâlnirea dar am prins teamă de ea, evitând să o cunosc. Nu voiam să aflu că replica mea s-ar putea să fie vreo copilă râzgâiată sau vreo fată maturizată înainte de vreme, cu pretenții și impresii.
Mai aveam doi nepoți de la băiatul cel mare, Jack. El locuia în același oraș cu noi și de nenumărate ori Jack Jr și sora lui, Marcela, au fost lăsați în grija mea și a lui Richard. Eram apropiată de copii și nepoți, iar ei mă îndrăgeau la rândul lor, dar preferatul lor rămânea, bineînțeles, bunicul Richard. Singurul membru al familiei pe care-l simțeam de partea mea, mai mult decât de partea soțului, era fiica noastră mijlocie, Madeline.
Madeline nu-mi semăna nici mie și, în afară de anumite trăsături izolate, nu-i semăna nici lui Richard. Avea o personalitate aprinsă, agitată, era plină de energie. Se căsătorise cu un jurnalist cunoscut, la fel de ocupat ca și ea. Madeline a fost întotdeauna interesată de cifre și afaceri. A dat din coate și s-a impus pe Wall Street, într-un domeniu dominat de bărbați. Toată firea ei era un amalgam de idei și speculații. Sinceritatea ei e câteodată prea debordantă, deloc potrivită unei femei, brută, neșlefuită. Dar pe de altă parte mă încântă că nu o apasă deranjul celor din jur. Singura asemănare pe care, căutând cu lupa, am găsit-o să ne lege, e faptul că ține cu dinții de ceea ce o reprezintă. Probabil și ea, asemeni mie, își va da seama peste ani de pierderile survenite din pricina unei astfel de încăpățânări. Dar mai bine acest regret decât rătăcirea de sine.
Madeline e slabă, aproape subnutrită, ale părul lung, purtat mereu liber ca să-i acopere urechile ușor clăpăuge. Deși își ascunde defectele, face haz de ele odată ce se simte confortabil în compania cuiva. E amuzantă, încântătoare, puternică, potrivită orașului și secolului în care trăiește. Când venea în vizită în apartamentul mic în care m-am mutat de când am rămas văduvă, pașii ei răsunau de cum intra în bloc. Avea mersul unui căpitan în defilare. Te așteptai s-apară înaintea ta un bărbat hotărât și zdravăn, nu femeia suplă cu chipul lung și brațe subțiri. Odată cu maturizarea Madelinei am reușit să înțeleg și eu orașul în care locuiam de atâția ani. Între noi două s-a instalat o prietenie dintre cele mai ciudate. Era fascinant cât de confortabil se simțea în prezența mea, deși n-am fost nicicând o fire călduroasă.
Am încercat să aplic același tip de relație mamă-fiică și cu Amber, dar ea era plămădită dintr-un aluat cu totul și cu totul diferit. Boemă, visătoare, neînțeleasă. Era pasionată de olărit și își făcuse o carieră din asta. Soțul ei e sculptor și împreună dețin un magazin artistic în Santa Monica. Vând vase de lut, statuete, sculpturi și alte lucruri unicat ieșite din imaginația și iscusința mâinilor lor. Amber a fost mereu tăcută, dar nevoia ei de oameni a ținut-o sufletește aproape de noi. Cu Richard vorbea mai des decât cu mine. Îl suna la telefon și discutau uneori chiar și câte o oră. Abia înainte de încheierea conversației întreba în treacăt ”ce mai face mama?”.
Când Richard murise, întreaga mea existență se schimbase. Brusc nu-i mai aveam în vizită pe Jack jr și pe Marcela iar Amber uita să sune cu lunile. Mă vizita doar Madeline, dar vizitele ei erau uneori mai scurte de jumătate de ceas. Atitudinea lor față de mine nu se schimbase, dar când trăia Richard tot ce împărtășeau copiii cu el, împărtășeau cu mine. Căci bucuria lui era și a mea. Odată cu plecarea lui s-a împuținat simțitor tot ceea ce înainte primeam îmbelșugat. Dar m-am adaptat. N-am poposit prea mult în jurul amărăciunii. Tristețea e o haină care se îmbracă singură, e de ajuns să o iei din cui. Se mulează pe trupul tău și treptat îți devine piele.
Încă nouă vieți de aș fi primit alături de Richard, nu mi-ar fi fost de ajuns. Dar câte nu sunt fără de ajuns în viață? Trăim mereu prea puțin, derizoriu.
– Partea a patra –
0 comentarii