Partea a patra

În ziua când am împlinit optzeci și unu de ani plouase torențial peste New York. Telefonul mă trezi din moțăiala specifică unei astfel de zile. Din receptor, o voce îmi ură la mulți ani, numindu-mă păpădie. ”La mulți ani, bunică Adela”, îmi zise de această dată în engleză. ”Sunt eu, Viviana.”

Vorbi repede, precipitat, zicându-mi că are timpul limitat. Uită să tragă aer în piept, potopii cuvinte de-a valma, răsuflând greoi. Îmi închise brusc, lăsându-mă buimacă. Priveam receptorul ca pe un specimen extraterestru, cu care nu credeam vreodată c-am să interacționez. Încet, încet, m-am apucat de descâlcit ițele trântite în brațele mele, încâlcite ca vai de ele. Mă uimise lejeritatea cu care pomenise în treacăt că ”la înmormântarea bunicului am furat scrisorile îngălbenite ale tinereții tale”. Ba chiar mă și șantajase cu ele, un pic bâlbâită dar obraznică, spunându-mi că le va înapoia doar dacă-i promit că mă întorc în România. Nu m-au mâhnit aceste cuvinte pe cât m-au revoltat. Am simțit deja cum umerii gârboviți, pe care-i credeam fără putere, s-au îndreptat, țâșniră în sus vioi, reînviați.

La două săptămâni după acea întâmplare, Viviana veni în vizită. Înaintea mea apăru o adolescentă cu părul tăiat prea scurt, cu gura nemulțumită, cu pomeții rozalii și ten de porțelan. Ochii îi erau intens rimelați și degetele mari și le ținea rebelă în găicile pantalonilor de blugi tăiați. Prin atitudine spunea că îi e totuna. Dar adunasem sub betelie prea mulți ani ca să pot fi dusă de nas cu atâta ușurință.

Îmi înmână de la ușă dosarul gros cu scrisori. Nu le mai citisem de mult, nici n-am știut c-au dispărut până nu mi-a spus ea. Le știam pe toate pe de-a întregul, pe de rost. Fiecare virgulă și punct, fiecare semn de întrebare unde era așezat. Cunoșteam prea bine scrisul lunguieț, numărul cuvintelor din fiecare rând și semnătura tatei, simplă, din josul paginii. Le-am luat și am poftit-o în casă. I-am spus de la început că nu am insistat să vină pentru scrisori, căutând să-i vorbesc cât mai direct și deschis, fiindcă imaginația și percepția adolescenților e indisciplinată, haotică. Nu părea să-i pese prea mult. Mormăi niște scuze de bun simț apoi îmi arătă un dicționar. ”Am tradus câteva” mi-a zis. ”Dacă erau de la vreun iubit, nu le-aș fi citit. Adică le-aș fi citit dar n-aș fi recunoscut”. Cum tăceam, privind-o pe săturate, Viviana vorbi destul de mult, deșertându-și sacul de revolte și nemulțumiri în livingul apartamentului de pe Fifth. Cuvintele ei erau alifie pentru suflet. I-am simțit curiozitatea exprimată în exclamații, în scurte enunțuri, un interes lipsit de indiscreții și întrebări. Pentru prima oară simțeam că cineva, în afară de Richard, voia să mă asculte vorbind. Să-mi soarbă povestea, să mă cunoască, să mă știe, să se afle pe ea.

Am luat ultima scrisoare a tatei, care era și cea mai scurtă dintre toate. M-am uitat peste ea cu ochii neclari. Am lăsat-o în poală și i-am recitat-o Vivianei, tradusă.

”Păpădie, fulgul meu de nea, sper ca rândurile mele să te găsească sănătoasă. Nu trece o zi fără să mă gândesc la tine, cu inima plină de drag și dor. A nins, iar aleile înghețate sunt triste fără pașii tăi. Zăpada neatinsă din curte îmi supără ochiul cu perfecțiunea ei. Lipsești, copilă, acestor locuri precum și bătrânului tău părinte. În urmă cu vreo două zile am desprins leagănul din măr. Lanțurile lui cântau o doină tristă în bătaia viscolului. Îi auzeam sunetul puternic măturând odăile mâhnite și goale. Două urme adânci au rămas în ramura de care a fost atârnat. Ce multă vreme a trecut de când te-ai legănat în el pentru întâia oară și ce aproape îmi apare în amintire acea clipă. Mi-e bine fără tine dacă te știu fericită. Să nu uiți niciodată cine ești și să nu uiți de mine”.

Deși eram obosită și aș fi vrut să iau totul pe îndelete, să mă bucur, să retrăiesc, să-mi reamintesc, să prelungesc plăcerea destăinuirii, am vorbit ,asemeni Vivianei, întreaga noapte, fără pauze, fără a trage aer în piept, ca și când aș fi recunoscut o faptă de care mă făceam vinovată și care mă rodea pe interior. Sau ca și când aveam o veste atât de uimitoare care, neîmpărtășită, mi-ar fi spart pieptul. La miezul nopții am insistat ca ea să doarmă în dormitorul meu pentru că eu nu m-aș fi despărțit de livingul acela plin de bibelouri și mărunțișuri peste care plutea povestea copilăriei mele și holograma tatălui meu. Cât de bine mi-a făcut această istorisire dintr-o răsuflare, întreagă și compactă.

Lui Richard îi povestisem totul treptat, de-a lungul celor patruzeci și cinci de ani trăiți împreună. Îi pomeneam de momente fugare care mă purtau acasă, un miros, o lumină, un obicei, un cuvânt românesc auzit în comunitatea tot mai mare de români care creștea prin Astoria și Manhattan. Amintirile mele deveniră și-ale lui. Câteodată îmi spunea: ”uite, fotoliile acestea seamănă cu cele din sufrageria tatălui tău” și lucrurile într-adevăr semănau fiindcă atât de exact, de precis i le-am descris pe toate.

În casa noastră târzie, când am avut într-un final de-ajuns, am strâns tot felul de lucruri care-mi aminteau de Ardeal. Aveam și un șopron de lemne cu o măsuță rotundă de fier. Aveam și meri în curte, dar nicidecum acei meri vechi, bătrâni, pierduți pe vecie, cu poame cu coaja de un roz-rubiniu și cu miezul roz gălbui, din care zeama ți se prelingea în palmă atunci când le mușcai. Însă toate adunăturile erau de fapt demențele unei bătrâne. Le uram. Îmi dădeau senzația că din cauza acelui dor, acelei pofte de acasă, nu mi-am găsit nicicând liniștea, locul, și n-am trăit cu adevărat. Le-am dat copiilor o mamă pe jumătate, soțului meu o iubită din care lipsea un sfert.

Nu am vizitat România din cauza regimului, a banilor, iar mai apoi am fost prea bătrâni, captivi în rânduiala vieții. Dorul de casa copilăriei se bătucise, era tocit. Alături de el se adăugaseră tot mai multe nostalgii. Pe tata oricum n-aveam să-l mai găsesc. Cel puțin nu în Ardeal. Și nici pe vecini sau pe prietenii care mă primiseră în bucătăriile lor mirosind a coceni. Mă consolam cu gândul că-i voi întâlni altundeva și că momentul regăsirii nu era foarte îndepărtat. Așa că, atunci când Viviana a insistat să mergem acasă, că așa-i spuse ea României despre care abia avea habar unde-i pe hartă, m-am cutremurat. Am simțit fiori din creștet până în tălpi. Ca să arunc cât mai departe această posibilitate, amăgire, mi-am privit nepoata aspru, suspectând-o de gânduri flușturatice, de aventură. Privea dorul meu ca pe o oportunitate care să o scape de plictis. Pe-un ton glacial i-am spus să meargă la culcare.

Dar fără ea n-aș fi putut să mă întorc. Fără ea, n-ar fi avut vreun rost.

Ultima parte

Spread the love

0 comentarii

Lasă un răspuns