Ultima parte
A trecut un an de la noaptea destăinuirilor până când am ajuns trupește în Ardeal. Un an plin de încercări, de întrebări, de nerăbdări și temeri. Un an probabil irosit, din moment ce în sufletul meu știusem de la început că vom pleca. Încă din ziua de aprilie douăzeci și opt, când Viviana mă sunase la telefon. Dar am jucat jocuri copilărești. Îmi spuneam, cum făceam adesea când eram copilă în curtea cu meri, că dacă se va întâmpla anume treabă până termina tata pipa sau până dădea foaia ziarului înseamnă că voi primi de Crăciun un anume cadou, că tata nu o să plece la ședință, că o să mă cheme la el sau alte treburi puțin importante. În Rosh Pinna, prin jocul acesta încercam să ghicesc venirea tatei. Un chin, o meteahnă de care cu greu m-am debarasat. Dacă floarea se rupea, dacă vântul ridica fața de masă, dacă ajungeam într-un loc înaintea mașinii, dacă puteam sări anumite linii din pavaj, tata urma să vină la mine, sau nu, după caz. Dacă Viviana o să mă sune până duminică, o să mă mai gândesc la propunerea ei, dacă face una sau alta, dacă eu trec de iarnă fără să răcesc, dacă vine negustorul maghiar cu kurtos kolacs în Bryant Park, înseamnă că trebuie să plec.
În timpul iernii am fost răcită cobză, am suferit de insomnii, patiserie ungurească am găsit doar în Sunnyside iar Viviana mă suna haotic, fără nici un orar, uneori în momentele cele mai nepotrivite, trezindu-mă din somn. Avea apucături care-mi displăceau, iar eu tabieturi care o scoteau din sărite. Dar nu mă puteam supăra pe ea fiindcă mă imita la perfecțiune, când într-adins, voit, când natural, instinctiv, și îmi făcea bucurii cu vederile pe care mi le trimitea, doar ca să se poată semna ”dandelion” în josul lor. Unele erau mâzgălite, în altele înșiruia vorbe românești, fără cuvinte de legătură, altele erau neîncăpătoare, pline de scris pe ambele fețe, cu litere îngroșate peste imaginile artistice ale Californiei.
Față de Santa Monica, aeroportul din București s-a înfățișat diferit. Chipul Vivianei, deși decepționat pentru câteva clipe lungi, fu în cele din urmă cuprins de o lumină lină.
În ceea ce mă privește pe mine, n-aveam energia de a fi curioasă ori mirată de ce se întâmpla mai departe de casă, de podișul transilvan, de Ardeal. M-am bucurat de drumul făcut pe timp de noapte, iar a doua zi ne-am trezit la Diciosânmărtin, orașul de pe Târnava mică, numit Târnăveni după plecarea mea.
Pe locul casei natale am găsit o clădire nouă, pătrată, urâtă, sediul unei tipografii. Curtea întreagă era betonată. Rădăcinile merilor mei se aflau sub fundația unui mic depozit. Am plecat de acolo șovăielnic, ignorând gospodăriile lăsate în paragină, străzile mărginite de clădiri plânse, dărăpănate, bisericile încuiate, copacii ciuntiți, gardurile metalice înălțate, casele construite fără nici un Dumnezeu, fără viziune și fără rost; oamenii oropsiți, știrbi și cocârjați, obosiți și umiliți, neștiutori și nevinovați; suspicioși de parcă trăiau în vreme de război.
Urâțeniile evidente rosteau, jeluiau, nedreptatea celor nevăzute, a furturilor grave, a promisiunilor mincinoase și-a corupției strigătoare la cer. Dar nu m-am întors cu gândul să aflu un paradis roz și sclipitor, ci paradisul meu, cu tot ce presupunea el. Dincolo de bătăturile mocirloase am regăsit clădiri încă semețe salutându-mi trecerea, alei umbrite de arbori seculari care se hlizeau prin mugurii noi la anii mei aproape gătați, oameni care mă priveau de parcă încercau să mă ia de undeva.
Dealurile dezgolite care înconjurau așezarea urbană semănau unui ocean verde, cu valuri mai mici sau mai mari, strălucitoare în bătaia soarelui. Aceiași curbură de care-mi aminteam, același deal desenat naiv de orice copil. O creastă domoală, blândă, și câțiva copaci ici colo, cu trunchiul liniat și coroana ondulată. Case mici din care fumul se ridică creț spre soarele mereu zâmbitor. Pășeam într-o lume trăită cândva. Deși mă orientam cu greu în spațiu, ce sentiment, ce câștig, ce ușurare. Doar aici dacă mă pierd simt c-ar fi cu rost. O pierdere lipsită de rătăcire. Un avânt, o dezlegare, un zbor.
Tentația lumii se răsfrângea la acel petec de pământ pe care părintele meu bun umblase cândva. Prin care s-au scurs și au crescut, au înflorit toate energiile sale și toate visele mele nevinovate, de copil.
Dorul de casă este o nebunie aparte. Neverosimilă.
Știam că n-am să mai plec. Era alt cer deasupra mea, alt aer respiram. Simțeam cum rădăcinile îmi cresc la loc și cum se prind cu sete de pământul jilav. Cum se adapă și se întremează, cum se reîntrupează. Sufletul ieșii din încordare, mi-era, în sfârșit, ușor. Lacrimile îmi gâdilau colțurile ochilor. Dar nu erau lacrimi, erau stele ce străluceau, stele ce-mi picurau în tâmple fericire. Nu regretam întârzierea, nu regretam nimic. Știam că așa a trebuit să fie, să o aduc pe Viviana aici, în locul în care m-am născut și-n locul în care pot să-mi cultiv moartea. Aici, dacă am să cad mi s-ar părea că mă prăbușesc în cer.
Mi-am recăpătat crâmpeiul care îmi lipsea și plină de mine, de împliniri, m-am sfărmat în mii de străluciri.
Cenușa se ridică purtată de vânt, ca niște fulgi mărunți eliberați de întâia ninsoare, timidă. Dansau deasupra câmpiei, a pomilor grei de fructe, a câmpului mănos. Părți din mine ajungeau până la nori, altele pe Târnavă în jos, printre firele de iarbă îndesată și printre flori. Se risipeau împrăștiate de adieri ca puful unei păpădii.
Numele povestirii ”Orientala” e inspirat de tabloul lui Kimon Loghi, înfățișat în imaginea reprezentativă. Tabloul a fost expus la societatea Tinerimea Artistică în 1902, și achiziționat de Principesa Maria pentru a decora interiorul castelului Pelișor.
”Pânza și-a păstrat până azi misterul de odinioară. La o privire superficială, tânăra femeie ne poartă imaginația spre frumoasele țărănci grigoresciene, surprinse în idilismul universului lor rural. ”Orientala” e departe însă de a fi ceea ce pare. Femeia din tablou, cu identitate misterioasă și apariție exotică sugerează mai degrabă un model urban…”
0 comentarii