Partea întâi
M-am născut într-o zi albă. Venirea mea pe lume în acea zi a fost neașteptată, după cum a fost si plăpânda zăpadă ce cădea cernută din nori peste puful păpădiilor târzii din aprilie. În podișul transilvan n-a mai nins în miez de primăvară de zeci de ani, poate chiar și de o suta, iar oamenii s-au minunat peste măsură de isprava vremii. Precum și tata s-a minunat necontenit de isprava mamei.
Mama era o femeie împlinită la trup, cu pielea fină, buze subțiri și nas ascuțit. Ochii, obrajii și bărbia nu aveau nimic deosebit, erau banale, dar așezate pe chipul ei într-o armonie perfectă. Avea alura unei persoane de care prinzi drag la prima vedere, fără să știi motivul. Nu te frapa prin înfățișare sau voce, dar personalitatea ei colorată era pentru cei din jur ce e nectarul florilor pentru albine.
În acea zi din aprilie tata o găsi pe mama așezată-n leagăn, hintându-se încetișor, cu ochii ațintiți pe fereastră. Afară, fulgii mărunți dansau încântați de eliberarea târzie. Perdelele greoaie erau date la o parte lăsând natura să strălucească-n odaie. Tata se opri în prag, admirând îndelung tabloul candid. Mama cânta încetișor trecându-și blând mâinile peste pântecul plin. Vorbea melodios cu mine, fără rimă și fără cuvinte știute pe de rost. Îmi cânta peisajul, bucuria faptului că mă poartă, intona oda dragostei fără de margini. A fost prima oară când m-a numit păpădie. Lui tata chipul i se coloră de zâmbet. Nu era o denumire tocmai potrivită pentru băiatul său; fiind atât de sigur că-n pântecul mamei zace un flăcău sănătos, pe cât era mama de sigură că va naște o fetiță plăpândă cu ten rozaliu și ochii mari.
Vremea se răci în aprilie inopinat, la fel de brusc precum începu să ningă. Soba era ticsită cu lemne care trosneau sub flăcări dar încăperea înaltă mai avea nevoie de timp până să se încălzească. Mama a stat o vreme în apropierea focului însă căldura o ameții. Se așeză lângă fereastră, dar acolo simțea cum îi trec prin trup fugari, nehotărâți, fiori răcoroși. Tremurul era mai mult o senzație, un sentiment transmis de peisaj. Se întâmplă adesea să ai impresia unei adieri geroase când privești un peisaj de iarnă, fie el aievea sau pictat, sau să resimți pentru o clipă căldura zilelor toride de vară atunci când admiri plaje tropicale sau câmpii cu iarba arsă de soare.
Tata observă tremurul trupului firav. Luă șalul de pe spătarul canapelei și se îndreptă spre iubita lui soție ca să-i cuprindă umerii cu el. ”Nu-i vremea” o auzi pe mama murmurând, oprindu-se din cântat. Văzându-i privirea speriată și mâinile petrecute pe sub burtă, tata încremeni în loc. Știa ce se întâmplă dar nu avea habar încotro să o apuce. Îngenunche în fața ei rugând-o tăcut să îl îndrume. Chipul mamei se preschimba sub fiecare spasm de durere. Respira sacadat și îi era teamă. Strânse mâna tatei de parcă ar fi vrut să i-o frângă. Atunci se dezmetici bărbatul devenit pentru câteva clipe vlăguit, și-n grabă o puse pe mama în mașină. Înaintară cu viteză spre maternitate.
În timp ce ștergătoarele colindau parbrizul dintr-o parte în alta înlăturând fulgii răzleți, tata repeta mașinal că nașterea e prea timpurie. Mama, printre ofuri și suspine, îi spunea că m-a stârnit să viu zăpada târzie.
M-am născut în seara aceea de douăzeci și opt aprilie. Nu-mi arătase nimeni atunci fulgii de nea, ci m-au pus într-un clopot de sticlă sub care am stat pentru mai multe luni. Când m-au luat acasă, tata uitase că-și dorise cândva băiat. Dansa încântat cu mine pe brațe. Pe mama o slăbise nașterea și teama continuă că nu voi supraviețui. Mă privea mereu de parcă nu aș fi fost aievea. Mă botezaseră târziu, dându-mi numele Adela. Dar nu mi-au spus vreodată altfel decât Păpădie sau Fulg de nea.
Pe mama mi-o amintesc cu greu. A plecat timpuriu de lângă noi. Imaginea ei neclară, tremurată, a fost persistentă în sufletul meu mulți ani. O conturam cu mâna iscusită de copil, cu sufletul neștiutor și curat, plin de drag, și o păstram lipită de inimă. Pe tata l-am purtat în umblet și-n gând, în respirație și-n bătaia genelor. Nu trebuia să-i îngroș conturul, silueta, și nici să-l lipesc ca și un timbru pe plic. Era el, parte din mine, eu parte din el.
Tata a fost neschimbat. A rămas mereu la fel, același bărbat cum îl știam la vârsta de cinci ani, doisprezece, și optsprezece ani. Identic mi-l amintesc și acum, după nenumărate primăveri. Avea mustața neagră, stufoasă, în armonie cu sprâncenele dese și întunecate. Tenul roșiatic, bătut de soare, și ochii mici îl înfățișau ca pe un ins venit de pe meleaguri spaniole. Era înalt, trupeș și mândru. Purta același gen de haine și nu mi-l pot închipui îmbrăcat altfel decât în obișnuitele-i cămăși închise la gât. Deasupra cămășilor își lua, în funcție de vreme, un pulover, sacou sau palton. Când era cald, doar câte o vestă, și-și sufleca mânecile lungi până mai sus de cot. Privirea îi era zâmbăreață chiar și atunci când buzele-i stăteau strânse, fără gând de surâs.
În copilărie am fost fascinată de palmele lui calde, pe care le căutam curioasă când gerul era crunt. Credeam că au ceva special de rămâneau mereu atât de călduroase. Iarna, când ne plimbam împreună, îmi strecuram degetele înghețate în palma dezgolită a tatei, căutând în ea căldura ce nu mi-o putea oferi o mănușă îmblănită și nici un buzunar. Dintre toate anotimpurile, iarna mi-a plăcut cel mai mult și din cauza acestui amănunt. Dar în primul rând din cauza omătului. Zăpada mi-a fost magie, una dintre efemerele bucurii ale copilăriei. Singurul ei cusur era că nu rezista în casă. Nu de puține ori am așezat-o în pătură, pleduri sau plase, o cărasem pe brațe cu gând să-mi fac în ea culcuș. Să o aștern peste cearceaful patului și să adorm în îmbrățișarea ei pufoasă. Oameni de zăpadă, fortărețe, bulgări veseli și zurlii prindeau viață modelați de plastilina albă, infinită, răsărită o dată cu venirea iernii. Așteptam prima ninsoare în fereastră, privind curioasă la becul de iluminat sub farmecul căruia descoperisem că fulgii se vedeau mai clar. Îmi amintesc că mereu începea să ningă spre seară, uneori chiar noaptea, și-n zorii zilei o pătură albă de vată acoperea curtea. Mi-a fost drag de zăpadă și nu de puține ori ascultasem fascinată povestea tatei cum că la nașterea mea, la mijloc de primăvară, venise omătul să mă ursească.
Basmul ideal era cel în care ningea fantastic, iar tata mă însoțea pe potecile înghețate unde patinam și mă purta cu sania pe dâmburile satelor. Mergeam la Seuca, Botorca, Adămuș, vizitam familii de țărani în odăile lor mici, cu uși apăsate și late. Tata, care era înalt, țin minte că trebuia să se aplece sub tocul dublu. Mie îmi plăcea să rămân o vreme între cele două uși, ca într-o lume înghesuită, bună doar pentru copii. Tata nu accepta să fie primit în casele de oaspeți. Îi tihneau cămăruțele de peste curte, cele cu vatră, îngrămădite și călduroase. În casele ”dinainte” sătenii își țineau bibelourile, mesele ovale, coarnele de cerb instalate pe panoplii sculptate, dantelăriile și păretarele țesute în culori aprinse. Chiar și pe timp de vară, rămâneau reci și ciudat mirositoare, plutind într-însele un aer umed și stătut. Mirosul inutilității. Pe când bucătăriile cu cuptor pe colț și masa nelăcuită în mijloc, cu băncile de lemn înalte acoperite de perine înfoiate, aspre, pe care trebuia să mă cațăr, mirosul de coceni arși plutind prin odaie, împrăștiau mireasma vieții și îmi erau dragi. La fel și tatei. Mulți dintre cei pe care-i vizitam ne erau neamuri apropiate sau îndepărtate, rude prin alianță, gintă, cunoscuți a căror cunoaștere exista pur și simplu fără a știi când s-a întâmplat și cum. Rădăcinile mi se întindeau peste toate dealurile, prin toate casele și pădurile de barzi. Nu era loc pe care să-l cutreierăm și care să ni se pară străin.
Când am plecat de acasă s-a prăbușit în mine o lume. Peste ani, afară de dorul de tata, de fereastra la care mi-o închipuiam pe mama atât de des, ca o pictură pe sticlă, un vitraliu sfânt, bisericesc, îmi era un dor nespus de satele ninse întru veșnicie și de meleaguri.
Tata mă obligase să plec de acasă spunându-mi că mă va urma. Dar ultima oară l-am văzut făcându-mi cu mâna de pe peron, în timp ce mă depărtam cu privirea întoarsă spre el. L-am văzut neclar, tulburat, fiindcă ochii îmi erau prea plini de lacrimi, prea îngreunați. Nu cred să fi plâns vreodată în viață mai mult decât în acea zi. Nici când binecuvântatul meu soț, Richard, a plecat în lumea de dincolo. Nici măcar atunci. Dumnezeu mi-e martor că l-am iubit nespus, dar moartea e un lucru firesc.
Copilăria mi-o petrecusem în oraș într-o casă înaltă cu ferestre mari. Aveam o curte mică în spate și doi meri de vară care făceau poame zemoase și dulcii. Înfloreau cărnos și bogat, prin mănunchiuri de flori albe, greoaie. Nu știu dacă trecerea timpului schimbă culoarea amintirilor, dar imaginea ramurilor încărcate cu flori, ca niște bulgări de zăpadă, îmi este una dintre cele mai prețioase.
Adunasem amintiri nenumărate din viața-mi agitată. Trăisem bine, intens și adorabil, dar ori de câte ori melancolia adia deasupra frunții mele, mă întorceam acasă.
Curtea din spate era mai mult lungă decât lată, iar la capătul ei se găsea un gard de lemn. Unul dintre meri se afla în apropierea acestui gard, răsfirându-și crengile bogate în curtea vecină. În dreapta lui era căsuța copilăriei mele; un culcuș cu trei laturi și acoperiș, sub care stăteau stivuite lemnele de foc. În fața stivei de butuci se afla o masă rotundă de fier și două scaune pe șezutul cărora tata punea mereu perne moi. Acolo-mi beam ceaiul, tacticos, scriam în jurnal și-mi imaginam tot felul de aventuri. Era biroul meu, atelierul, casa viselor neîngrădite, parfumate a pădure. Tata stătea cel mai adesea pe prispa casei și citea. Uneori lucra. Mă privea mereu senin când mă jucam sau mă hintam în leagănul ce-l agățase chiar el de brațul solid al pomului. Hinta atârna din mărul mai bătrân dar viguros, aflat la mijlocul curții. Era un leagăn simplu, un lanț lung și gros, la mijlocul căruia prinsese o bucată, nu foarte lată, de lemn. Iar mărul acela, îmi amintesc, era cel preferat. Nu știu dacă din pricina hinții sau fiindcă era mai aproape de prispă. Sau poate fiindcă nu-și înstrăina din ramuri pe la alte curți. Oricum, cel mai adesea îmi așezam pătura la umbra lui. Uneori se așeza și tata alături și jucam tot felul de jocuri. Alteori ne așezam în șopronul de lemne și beam limonadă sau ceai. Luam câte o gustare dulce. Momentele petrecute sub măr și în șopron au început să se rărească o dată cu înaintarea în vârstă. Mă deranjau gâzele mici care se urcau pe mine și mă agasau, mă lua cu tremur de răceală sau curent, amorțeam din pricina pozițiilor incomode. Mă mai duceam sub măr și întârziam câte un ceas sub el doar când era înflorit și vântul adia, lăsându-mă ninsă de flori. Viața mi se părea nespus de frumoasă.
Regret că n-am stat mai mult sub acei pomi cu mireasma ambroziei, că nu am inspirat cu nesaț din parfumul lor, că nu mi-am petrecut mai multe clipe în fața ferestrei care dădea înspre stradă, pe prispa casei alături de tata sau la masa mică, rotundă, din șopron. Că n-am luat la pas hotarele lucrate, satele sulemenite primăvara, că n-am apucat să dau binețe oamenilor care au rămas. Tot ce-am trăit acasă mi se pare atât de puțin. Nu mai mult de o clipă.
– Partea a doua –
0 comentarii