În autobuz aveam de stat opt ceasuri. Probabil mai mult. Opt ceasuri pentru care eram pregătiți. Am presupus că vom dormi mult pe drum așa că, înainte cu o zi, ne-am culcat târziu și ne-am trezit devreme. Am strâns și așezat la bagaje. Luam cu noi doar doi rucsaci mici, dar împachetam și despachetam ca să ne ținem mâinile ocupate. Probabil că dacă ne opream din activitate ne-am fi cuibărit la loc în pat pierzând cursa de șase.

Autogara avea două culoare, ca un aeroport cu plecări domestice și internaționale. Peronul cu autobuze de oraș era primul, lângă intrarea din față. La peronul din capăt, pestriț, gălăgios, erau ratele care mergeau peste sate. Acolo mergeam și noi. În depărtări și în adâncuri, într-un canion. În Colca, una dintre cele mai abrupte văi din lume.

Oamenii încărcați cu sacoșe de rafie, cu pături colorate ce cărau copii legați de spinare, făceau abstracție de noi. Presupun că văzuseră destule fizionomii spălăcite, destui trecători. Câteva femei aveau rochii până-n pământ, cu poale, și părul negru împletit în două cozi lungi ce se subțiau la capăt. Pe creștetul capului le ședea un clop rotund și sub clop nasul acvilin de incașe, ochii mici și negri, gura cu buze subțiri și aspre. Bărbații erau ridați, cu umerii strânși, piperniciți pe lângă femeile bondoace.

Am căutat locuri în față în autobuzul cu ferestrele acoperite de perdeluțe dungate, albăstrii. Presupuneam un drum cu serpentine și deja simțeam stomacul îngrijorat de mișcările legănate ce ne vor purta de pe o parte pe alta a văii.

Ne-am luat apă și ceva sandvișuri cu multă pâine și prea puține alte lucruri între feliile groase. Dulciuri și ceva de ronțăit. Spre mirarea noastră, alături de noi au urcat doar câțiva localnici. Vreo zece, cel mult. Și încă doi turiști, așezați pe scaunele din față, imediat după șofer. Probabil se temeau și ei de rău și amețeală, ca și noi.

Pornind, am lăsat soarele-n Arequipa. La drum am luat norii grei de ploaie, cerul întunecat și câmpia nesfârșită. Peisajul era punctat de lama, alpaca și viacuna. Distingeam pe coline trupuri mătăhăloase, gâturi îmblănite și capete mici. Ciuleau urechile la turuitul autobusului și-și ridicau ochii din pământ. Se întorceau la păscut și lâncezit după ce ne vedeau trecuți.

Moțăială, plictiseală amarnică în autobuz. Hurducături. De dormit am fi dormit dacă n-am fi fost săltați brusc la fiecare apropiere a genelor.

Nimic mai zdruncinător decât să moțăi cu bărbia căzută-n piept și să ți se desprindă dintr-o dată șezutul de scaun, să dai cu tâmpla de geam, să te repezi spre orice mâner, încleștându-ți degetele pe umărul pasagerului din fața ta. După două scuturături de genul, nu-ți mai vine să adormi. Te temi că următoarea hârtoapă s-ar putea să-ți rupă gâtul.

Am mers câteva ore. Vreo jumătate de drum. După patru ceasuri, am intrat în lumea de basm a canionului. Acalmie și raze portocalii de soare, ivite după o ploaie vârtoasă. Curcubeie prin văi. Oameni ce se întorceau de la munca câmpului. Autobusul se umplea treptat. Furci cărate pe umeri pe culoar, câteva găini gălăgioase în coșurile de nuiele împletite. Femei cu dinții de aur, amuzate de chipurile noastre curioase. Bărbați cu mâini muncite ținând lângă picior sape și seceri mici. Copii tuciurii cu ochii luminoși. Mirosea a sudoare, a coceni, a pene ude, a zâmbete și trudă.

Tot mai mulți oameni urcau și busul deveni neîncăpător. Localnicii așezați făceau loc celor care stăteau în picioare. Lângă noi s-a așezat, cu jumătate de trup, o femeie. Stătea cu spatele la noi, printre rochii ținând un bagaj greu. Câțiva copii aveau rucsaci și niște sacouri pe ei, care, presupun, erau uniforme școlare. Alții veneau de la câmp, iar chipul le era roșu, brăzdat de vânt. Aveau lacrimi uscate la colțurile ochilor și nasul murdar, curs. Erau toți bruneți, cu părul mai negru ca bezna, cu pielea măslinie, curată, netedă.

Între ei urcă un blond. Un blond cu puf în loc de păr, un puf moale, subțire și galben ca razele de soare. Pielea rozalie, pomeții roșii și două stele albăstrii în loc de ochi. Se uita la mine de parcă se recunoștea în ochii altfel decât negrii, în părul bălai ce-mi încadra și mie chipul. Zâmbea neabținut, molipsitor. Ceilalți chicoteau, balansându-se pe leagănul privirii noastre.

A coborât în Colca și l-am revăzut a doua zi de la distanță însoțit de aceiași femeie incasă. Tatăl lui? Probabil un turist cu geacă de fâș, cu rucsacul prins în talie și ochii ca cerul senin.




27 ianuarie 2021
Spread the love

0 comentarii

Lasă un răspuns