Calcutta – Jurnal

India

În Calcutta am ajuns forțați de împrejurări, ca să zic așa. Planul inițial era să trecem granița din Nepal, mergând cu autobusul de noapte. Dar viza ”on arrival” a Indiei, s-a dovedit a fi o viză mai complicată. Long story short, puteam intra în India doar aerian.

Din cauza acestui amănunt a trebuit să refacem traseul și bugetul. Prețul biletelor de autobuz în raport cu cele de avion sunt 1 la 20. Așa că în loc de 7$, pentru drum aveam de plătit $140. Dar în afară de acest amănunt ne încurcau și zborurile, care erau în zile ce nu ne conveneau. Ba plecam prea rapid din Nepal și ajungeam prea devreme în India, ba soseam prea târziu și trebuia să alergăm apoi dintr-un oraș în altul. Am ratat Lumbini, locul în care s-a născut Buddha și pe care voiam să-l vizităm scurt în drumul spre graniță, pierdurăm timp și bani. Ca să echilibrăm un pic balanța am adăugat în traseul nostru Calcutta.

M-a purtat gândul la Eliade, la un oraș colonial, la societatea culturală a vremurilor trecute, la o pulsație artistică și un aer nostalgic care să apese orașul. N-am găsit nimic din ce speram.

Închipuirea și realitatea

Zborul și viza au fost ok. În fața aeroportului, ca-n toate aeroporturile lumii, agitație de furnicar. Taxiuri, localnici cu oferte exagerate, nenumărate mașini și milioane de claxoane pe minut. Știam că există transport local până în centrul orașului, dar autobuzul pleca târziu. Obosiți fiind ne-am dus cu turma spre mașinile mici și albe care se îngrămădeau lângă trotuar. Am aflat că-s ubere și că toate, zeci câte erau, înșirate pe trei rânduri și-n coloane aproape interminabile erau venite pe comandă. Mi se părea că mașinile erau mai multe decât toți oamenii din aeroport, cu tot cu angajați, dar poate de vină a fost oboseala sau graba cu care se schimbau uberele din fața noastră, curgând unul după altul ca pe-o bandă de bagaje.

Am comandat două taxiuri și ne-am apucat să le vânăm printre celelalte. Șoferii ne trimiteau mesaje că sunt la rampă, exact unde eram și noi, dar numa’ nu ne găseam. Pe unul l-am luat, pe altul l-am rătăcit, dar într-un final am ajuns cu toții la hotel.

Hotelul era proaspăt renovat, personalul destul de ok, locația super centrală, dar camerele fără ferestre. Mirosea în ele a umezeală și vopsea.

Park street, unul dintre cele mai cunoscute bulevarde, era împodobit cu panouri luminoase cu design hindus.

Știam de la șoferul de Uber că de curând au sărbătorit Diwali.

Diwali, un fel de Crăciun al nostru

Diwali celebrează reîntoarcerea lui Rama după cei paisprezece ani de exil. După ce a învins răul (pe Raavana), Rama, care e una dintre cele șapte întruchipări ale zeului hindus Vishnu, a fost întâmpinat de oameni cu lumânări aprinse și daruri.

Numele festivalul provine de la Deepavali – care înseamnă ”linii de lumină”. În decursul anilor a căpătat denumirea mai scurtă de Diwali.

Oamenii își împodobesc casele cu luminițe și-și fac cadouri unii altora. (ca și noi de Crăciun) Nu are o dată exactă, e celebrat într-o noapte cu lună nouă cândva în Octombrie sau Noiembrie, ziua exactă fiind decisă în fiecare an în funcție de calendarul hindus. (ca și Paștele la noi)

În noaptea de Diwali se ia masa-n familie, nu se consumă alcool și carne dar se mănâncă bucate alese.

Orașul fără casă

La ora 23, ora la care ne perindam noi prin centrul orașului, majoritatea afacerilor aveau stolurile trase dar se găseau destule restaurante deschise. Exista oarece pulsație chiar și târziu în noapte. Mai pe lături, de fapt și pe centru-centru, dar nu chiar în mijloc de stradă, dormeau o grămadă de oameni fără casă. Ulterior am văzut nenumărați oameni ai străzii în toate orașele, mici sau mari, ale Indiei. Dar parcă nu așa de mulți și nu așa de oropsiți ca și-n Calcutta unde cei mulți dormeau direct pe asfalt, fără nici măcar o bucată de carton sau o haină sub ei. Unii moțăiau pe câte o bancă sau pe-o tarabă goală, alții ghemuiți pe borduri sau rezemând vreun gard, sub ricșe sau ațipiți pe șaua bicicletei iar unii întinși în mijlocul trotuarului. Într-o intersecție erau câteva femei cu prunci, cu tot cu pături și perine strânse pe lângă ele.

Mirări și plimbări

Victoria Memorial a fost primul obiectiv aflat pe lista noastră destul de încărcată pentru o singură zi. În drum am vizitat o catedrală catolică. A fost curios să vedem femei în sari, cântând într-o biserică. După atâtea temple vizitate la rând în Nepal, în locașul creștin am avut un moment de familiaritate, de pricepere. Ceva cu ce crești de mic, rămâne înăuntrul tău, e ușor de înțeles, ochii cuprind întregul cu lejeritate și ai pentru o clipă impresia de ”normalitate”. Normalitate fiindcă e ceva cu care ai crescut, nu că ar fi mai aproape de adevăr sau etc.

Victoria Memorial e cea mai bine cotată atracție a orașului. Grădina și iazurile umbrite sunt un loc plăcut pentru plimbare.

Ofrande și nevoiași

Următorul pe lista noastră a fost Kaligat. Ca să ajungem la el am luat un taxi clasic – simbol al Calcuttei. Taxiurile clasice sunt mașini vechi, spațioase, vopsite în verde și galben. Problema cu ele e că se încălzesc foarte tare. Geamurile deschise ne-au adus doar un strop de răcoare. Eram 6 în mașină, eu cu Liviu pe bancheta din față, lângă șofer, și băieții în spate. Am fost norocoși că drumul până la Kaligat a durat doar zece minute.

Taxiul ne-a lăsat la intrarea unei zone pietonale plină de tarabe. Se vindeau lumânări și ofrande, ghirlande de flori și cununi, brățări, seturi de bindi și alte mărunțișuri. Pe-o altă margine erau precupeți cu standuri de fructe și sucuri naturale. Am încercat pentru prima dată suc stors din trestie de zahăr. Nu mi-a plăcut. O licoare dulce cu gust de scoarță, de iarbă.

Kaligat există încă din antichitate. Templul prezent datează din anul 1800 și se spune că de la el vine numele orașului – Kolkata. Era îmbulzeală mare în edificiu, în curtea interioară dar și-n imediata apropiere a lui. Un du-te vino constant și fiecare părea să aibă o activitate.

De la intrare ne-a luat un portar, sau ce o fi fost, că n-am priceput prea bine cine era. A insistat că nu e ghid dar ne-a arătat un ecuson cu poză ca să-și ateste identitatea. Ne-a plimbat și a vorbit puțin despre templu. Dalele curții erau acoperite de-o mâzgă lipicioasă și mirosul era greoi.

Într-un colț erau legate cu sfoară câteva capre și nu departe câțiva bărbați porționau carnea animalelor sacrificate. Totul se petrecea în văzul lumii, într-o măcelărie fără pereți.

Locul de sacrificiu era o construcție cu acoperișul susținut de niște piloni de beton. Printre ei am văzut interiorul. Razele soarelui trasau dungi paralele pe altarul împodobit cu imagini ale zeiței Kali, petale de flori roz și portocalii, candele aprinse, bețișoare fumegânde și bani. Lângă altar era locul de decapitare, alcătuit din doi stâlpi de piatră care formau la bază un U mânjit de sânge. O capră neagră a fost strecurată în interior. Stătea speriată, lipită de peretele din spate. Doi bărbați au spălat-o și i-au îndepărtat șireagul de flori de la gât. Am plecat înainte de sacrificiul propriu zis. Caprele își găseau sfârșitul intru slava zeiței Kali iar din carnea lor se prepara mâncare pentru săraci.

Cantina era situată într-o margine a curții și treptele ce duceau la intrare erau pline de cerșetori. Pe ușile de sticlă intrau și ieșeau femei cărând pe brațe căldări mari umplute cu carne.

Ca să intrăm în templu, ghidul nostru ne-a rugat să ne descălțăm. Am sărit peste vizitarea templului pentru că în interior oamenii erau îngrămădiți. Mozaicul de pe jos era mânjit de tălpile celor care se plimbau prin curte desculți călcând prin sânge, prin resturi de mâncare și nu numai.

Am trecut într-o curte alăturată în care se găsea un bazin cu apă din Gange. Câteva femei îmbăiau un copil mic care plângea. Aici ni s-a dat voie să facem câteva poze.

Ghidului i s-a alăturat un bărbat înveșmântat doar într-o țesătură albă învârtită în jurul mijlocului. S-a tot plimbat cu pași măsurați în jurul nostru. Ni s-a spus să-i dăm niște bani; donație pentru templu. Pe urmă am plătit serviciile ghidului care-și bătea palma și freca degetele între ele repetitiv. Până ne-am scotocit prin buzunare alte mâini s-au întins.

Sunt foarte mulți cerșetori în zonă, majoritatea vârstnici. Ajuți, oferi, dar când se transformă-n milog tot al doilea om de care te împiedici, e greu să-i ajuți pe toți. Văzându-ne turiști se adunau pe lângă noi și mulți copii. Nu știi cum e mai bine, cum să-ți controlezi sentimentele, cum să reacționezi și ce să faci ca să nu încurajezi cerșetoria în rândul celor mici.

Întorși la strada circulată de mașini am văzut la intrare și respectiv ieșirea din zona pietonală o mare statuie a zeiței. Era îmbrăcată în roșu, cu fața rotundă și bărbie ascuțită. Din câte-mi amintesc avea ochii mari și sprâncenele intense. Un tigru sau un leu era în spatele ei.

De la templu până la stația de metrou ne-am dus printre corturi improvizate din prelate de rafie. Unele adăposteau oameni, în unele se gătea, altele vindeau pantofi și haine, și câteva dintre ele erau goale, abandonate. Nu ne puteam închipui o mizerie mai mare decât cea strânsă în jurul acestor corturi și pe marginea străzilor de lângă templu. Ne înșelam însă.

Metroul, primul metrou al Indiei, circulă bine și te poartă rapid la majoritatea atracțiilor. Interiorul stațiilor e curat, cred că cel mai curat loc din Calcutta după Victoria Memorial. Semnele cu ”scuipatul interzis” sunt peste tot prin subteran.

Am ieșit în zona Kumartuli – zonă în nordul orașului unde se realizează statui de zeități. De-a lungul străzii Banamali Sakar, atelierele stau înșiruite unul lângă celălalt, cu artiști lucrând și-n stradă.

Zeii sunt făcuți din lut și paie aranjate pe stative de lemn. Predominantă era o figurină, o femeie așezată pe o felină. Probabil să fie Kali, dar la fel de posibil e să fie altcineva din mii de zei pe care îi au indienii.

Pe jos ne-am dus spre casa lui Tagore. În jurul nostru era o murdărie de ziceai că suntem în groapa de gunoi. Luând-o la pas speram să scăpăm curând de mirosuri și de munții de ambalaje uitate de luni sau de ani de zile prin acele locuri. Dar cum înaintam parcă mai tare ne afundam în ghenă.

Tagore

Conacul lui Rabindranath Tagore – Energia nu s-a risipit pe deplin și-am descoperit aici fărâma de artă ce-o căutam într-o Calcuttă prăbușită. Camerele dețin obiecte personale, mai multe picturi ale lui și ale membrilor familiei, scrieri și mobilierul original. Unele odăi sunt amenajate în stilul odăilor din țările prin care a călătorit: China, Japonia, Ungaria, USA. Din păcate pozele sunt interzise în interior și în curte. De fapt în curte nu erau interzise dar am dat noi peste un serviciu de paznici care ne-au zis că trebuie să plătim dacă vrem să fotografiem casa.

Mai trecem de-o casă dărăpănată, de o clădire care a fost cândva frumoasă, de una a cărei jumătate stă surpată, de un cort, de o băcănie întunecată în care la vânzare vezi înșirate doar ambalaje sclipicioase. Am ocolit câțiva oameni dormind perpendicular pe trotuar, câteva adunări stradale unde se gătea, mormane de farfurii și pahare albe de plastic, și am ajuns la palatul de marmură. Palat păzit de un moșneag înarmat cu o lance. O lance în toată regula. Ne-a lăsat în curte la palat. Pentru interior ar fi trebuit să cerem aprobare de la biroul turistic, care habar n-aveam pe unde era. Oricum nu în zonă. Eram obosiți deja. Am mângâiat un leu de marmură și după câțiva pași prin curte, am plecat.

Ne gândeam cu toții doar la mâncare și singura zonă în care văzusem restaurante era destul de departe. Metroul ne-a dus acasă. În stație am vorbit cu toții despre declinul Calcuttei, despre ce am așteptat de la acest oraș și ce-am găsit. Am avut setate în cap imagini grandioase și ne-a șocat sărăcia, murdăria străzilor, nevoiașii. Dar peste toate, a fost o experiență din care am tras, sper, niscaiva foloase.