Călătoria cu trenul în India e ieftină, lungă, obositoare, pestriță, aventuroasă, inedită. Rezumată cu bune și cu rele, aș spune că-i de neratat. Dar ca să te bucuri de ea trebuie să lași deoparte așteptări, pretenții, program, și cam tot ce știai despre călătoria cu trenul.


Varanasi – Agra, trenul de noapte.

Biletele sunt cel mai ușor de cumpărat direct de la gară, de la ghișeele pentru turiști. Majoritatea gărilor în India sunt cunoscute șoferilor de tuk-tuk ca și Junction sau Cantonment.


Am ajuns la Varanasi Junction după ce-am încercat să ne luăm bilete printr-un operator turistic. Din varii motive, cei de la agenție nu au reușit să găsească tichete pentru noi și ne-au trimis la gară. Când am intrat în gară eram surzi de-o ureche și cam derutați de la atâtea claxoane. Așa că am ratat biroul turistic și ne-am dus la o gheretă, unde un domn amabil ne-a pus să semnăm într-un catalog. Apoi, zâmbitor, ne-a îndrumat spre încăperea opulentă în care aveau dreptul doar străinii.

În interiorul biroului turistic era aer condiționat, wifi, canapele de piele, toalete curate (cei drept, fără hârtie igienică ori săpun), lucruri care contrastau cu ce-am lăsat afară, în incinta principală, pe peroane sau pe trotuar în fața gării. Acolo oamenii stăteau întinși direct pe asfalt, cu tălpile pline de colb, osteniți, plictisiți, abătuți.


În oaza de confort câțiva turiști așteptau să-și cumpere bilete de la singurul angajat care lucra. Un domn mormăit cu ochelari cu ramă aurită, mustață și dinții negri de la tutunul mestecat. Avea ghiuluri de aur pe ultimele două degete la mâna stângă și apăsa tastatura cu capătul unui pix. Mamaie din Băilești, care n-a văzut veac un calculator, ar fi nimerit literele mai grabnic ca el. Am așteptat o oră într-o stare de nestare. Când ne-a venit rândul, într-un final, am răsuflat ușurați. Se mai găseau bilete și-am luat cinci, câte ne trebuiau. Până să ne înțelegem cu domnul la ce clasă și cum să fim așezați în compartiment am îmbătrânit vreo doi ani. Iar până ce a notat numele noastre, ce-i sunau complicat, ne-au ieșit peri albi.

Cinci dolari a costat biletul de persoană, clasa a doua, în compartiment privat; biletele la prima clasă fiind epuizate. Era ok pentru noi fiindcă am mai călătorit cu trenul în Asia, nu o dată, iar clasa a doua și vagoanele cușetă au fost confortabile.


Când am urcat în tren am realizat că tot ce credeam noi că știm despre circulatul cu trenul, toată experiența noastră în Asia sau cu CFR-ul a fost degeaba. Compartimentul nostru privat nu exista.

Erau trei paturi față în față și perpendiculare pe cele trei, dincolo de culoar, un altul supraetajat. Lipite de astea trei paturi urmau altele trei, și tot așa, cu o margine firavă de metal ca despărțitură între ele. Dacă aveai auzul bun puteai asculta ce se discută 24 de paturi mai încolo. Asta când stăteai pe loc, că în mișcare trenul zgâlțâia din toate încheieturile. Zdrăngăneau roțile pe șine de ziceai că prevestesc apocalipsa. Iar frânele scârțâiau în așa hal că ți se strepezea gura instant.

Ca să mergi la baie trebuia să ocolești oameni care dormeau pe jos. Bănuiesc c-aveau bilet de tren cumpărat pentru statul în picioare. Se întindeau bieții de ei pe unde apucau și-și trăgeau peste cap câte un capăt de cămașă sau alții mai pregătiți câte-un cearșaf. Toaletele, erau mai curate decât cele ale CFR-ului. Urât mirositoare dar curate, atât cât era posibil în condițiile date.


Recomandarea de aur e să-ți iei patul cel mai de sus. Și am să vă zic pe scurt de ce. Fiindcă peste noapte te trezești cu alții în pat. Da. Nici o exagerare. Se ghemuiesc la picioarele tale forțându-te să-ți strângi trupul ca să aibă și ei oleacă de spațiu. De fapt nu te vor forța propriu zis să-ți strângi trupul. Vor deschide geamurile pe culoar făcând frig în tren și te vei ghemui singur în poziție fetală, zgribulit. Iar colțul de pat astfel eliberat se ocupa îndată.

Când am simțit prima mișcare am crezut că e Liviu, sau că unul dintre băieți a pus rucsacul pe saltea. Mi-am adunat picioarele încercând să-mi continui somnul. După câteva clipe, o greutate îmi apăsa genunchii. Când mă uit, un cap. Un ins, fără sfială, cocoțat la mine-n pat. Locurile băieților erau ocupate și ele de a doua persoană. Singurele paturi lipsite de intruși erau cele de sus.

Ciudat că acești pasageri, oportuniști, erau alungați de-ai lor. I-am văzut respinși prin cuvinte aspre și cu gesturi pline de lehamite. Față de noi se manifestau fără jenă. Ne-au scos rucsacii pe coridor ca să-ți pună gențile lor și n-aveau nici o treabă că ne-au trezit din somn și că ne îngrămădeau.


În afară de intruși, noaptea ne-a fost piperată și de alte episoade stranii. Coridorul era cuprins din senin de țipetele și urletele controlorilor, care te făceau să sari din pat ca ars. Te verificau de mai multe ori pe noapte, nu cumva să dormi un ceas legat. Ne puneau lanterna în ochi, ca la infractori, cerând biletele. Și buimac, orbit, abia găseai biletul, și pașaportul cu viză, și răspunsurile la întrebările lor. Pe când ațipeai, veneau vânzătorii ambulanți de ceai. Se opreau în dreptul patului și izbeau cănile de pleu deolaltă până te trezeai. Dacă dormi nu însemnă neapărat că nu vrei ceai. Dăăă.


La destinație am ajuns mai târziu cu trei ore. Ore pe care nu le-am pierdut prin mersul prea încet al trenului sau prin minute rătăcite în câte-o gară. Ci pur și simplu am stat pe loc. Am stat, și-am stat, de-am început să ne întrebăm dacă ‘om mai porni vreodată. Și după ce-am pornit, am mers de parcă s-au gătat cărbunii. Într-un final, după 16 ore petrecute-n tren, la geamul ferestrei cu zăbrele, printre ceață și fum, s-a ivit fortăreața roșie din Agra.


A fost o noapte bizară? Da. Lungă și obositoare, da. Întâmplări anapoda, stări ciudate, gălăgie cumplită? Iarăși da. Am râs? Da. Ne-am mirat, am aflat și am experimentat ceva unic, autentic? Categoric da. Am reface drumul? Probabil că nu. Cel puțin nu același, bătătorit deja.




Spread the love
Categorii: CălătoriiIndia

0 comentarii

Lasă un răspuns