Și-am pornit la drum…
Călătoria cu trenul în India e ieftină, lungă, obositoare, pestriță, aventuroasă, inedită. Rezumată cu bune și cu rele, aș spune că-i de neratat. Dar ca să te bucuri de ea trebuie să lași deoparte așteptări, pretenții, program, și cam tot ce știai despre călătoria cu trenul.
Varanasi – Agra, trenul de noapte
Biletele sunt cel mai ușor de cumpărat direct de la gară, de la ghișeele pentru turiști. Majoritatea gărilor în India sunt cunoscute șoferilor de tuk-tuk ca și Junction sau Cantonment.
Am ajuns la Varanasi Junction după ce-am încercat să ne luăm bilete printr-un operator turistic. Din varii motive, cei de la agenție nu au reușit să găsească tichete pentru noi și ne-au trimis la gară.
Când am intrat în gară eram surzi de-o ureche și cam derutați de la atâtea claxoane. Așa că am ratat biroul turistic și ne-am dus la o gheretă, unde un domn amabil ne-a pus să semnăm într-un catalog. Apoi, zâmbitor, ne-a îndrumat spre o încăperea în care aveau dreptul doar străinii.
Biroul turistic era dotat cu aer condiționat, wifi, canapele de piele și toalete curate (cei drept, fără hârtie igienică ori săpun). Lucruri care contrastau puternic cu ce am lăsat afară, unde oamenii stăteau pe peroane sau trotuar, întinși direct pe asfalt, desculți, cu tălpile pline de colb.
5$ biletul
În oaza de confort câțiva turiști așteptau să-și cumpere bilete de la singurul angajat care lucra. Un domn mormăit care purta ochelari cu ramă aurită. Ava o mustață stufoasă iar sub ea dinții îi erau negri de la tutunul mestecat. Ghiuluri de aur îi împodobeau ultimele două degete de la mâna stângă. Era plictisit și apăsa tastatura cu capătul unui pix. Mamaie din Băilești, care n-a văzut veac un calculator, ar fi nimerit literele mai grabnic ca el.
Am așteptat o oră, într-o stare de nestare. Pe când ne-a venit rândul la ghișeu biletele la clasa întâia erau epuizate de mult. Am luat ce bilete am găsit deși n-am priceput prea bine ce clasă sau ce vagon fiindcă domnul era tare încurcat în explicații. Cred că se amuza un pic de noi. Oricum până și-a exersat engleza am îmbătrânit vreo doi ani. Iar până ce a notat numele noastre, care-i sunau complicat, ne-au ieșit peri albi.
Cinci dolari a costat biletul de persoană, clasa a doua, în compartiment privat. Era ok pentru noi fiindcă am mai călătorit cu trenul în Asia, nu o dată, iar clasa a doua și vagoanele cușetă au fost confortabile.
Chuu chuu!
Când am urcat în tren am realizat că tot ce credeam noi că știm despre circulatul cu trenul, toată experiența noastră în Asia sau cu CFR-ul a fost degeaba. Compartimentul nostru privat nu exista.
Erau trei paturi față în față și perpendiculare pe cele trei, dincolo de culoar, un altul supraetajat. Lipite de astea trei paturi urmau altele trei, și tot așa alte șiruri, cu o margine firavă de metal ca despărțitură între ele. Dacă aveai auzul bun puteai asculta ce se discută 24 de paturi mai încolo. Asta când stăteai pe loc, că în mișcare trenul zgâlțâia din toate încheieturile. Zdrăngăneau roțile pe șine de ziceai că prevestesc apocalipsa. Iar frânele scârțâiau în așa hal că ți se strepezea gura instant.
Mersul la baie era o aventură în toată regula. Călcai gen misiune imposibilă ca printre lasere și capcane fiindcă era plin de oameni care dormeau pe jos. Se întindeau bieții de ei pe unde apucau și-și trăgeau peste cap câte un capăt de cămașă sau alții mai pregătiți câte-un cearșaf. Toaletele, erau mai curate decât cele ale CFR-ului. Urât mirositoare dar curate, atât cât era posibil în condițiile date.
Best tip!
Ia-ți patul cel mai de sus – e cea mai prețioasă recomandare pe care o avem.
Și am să vă zic pe scurt de ce. Fiindcă peste noapte te trezești cu alții în pat. Da. Nici o exagerare. Se ghemuiesc la picioarele tale forțându-te să-ți strângi trupul ca să aibă și ei oleacă de spațiu. De fapt nu te vor forța propriu zis să-ți strângi trupul. Vor deschide geamurile pe culoar făcând frig în tren și te vei ghemui singur în poziție fetală, zgribulit. Iar colțul de pat astfel eliberat se ocupa îndată.
La un moment dat în timpul nopții, pe lângă frig, am simțit o greutate care-mi apăsa genunchii. M-am gândit că a pus cineva un rucsac pe pat. Pe când m-am dezmeticit am descoperit că era de fapt un cap. Un ins cocoțat la mine în pat folosea genunchii mei pe post de perină.
Singurele paturi lipsite de intruși erau cele de sus, restul erau ocupate de localnici. Ne-a mirat faptul că se manifestau fără pic de jenă. N-aveau nici o treabă că ne-au trezit din somn și că ne îngrămădeau. Ba chiar ne-au scos rucsacii pe coridor ca să-și pună gențile lor. Și ciudat că acești pasageri fără loc, erau alungați de-ai lor. I-am văzut respinși prin cuvinte aspre și cu gesturi pline de lehamite.
Ceai – Chaay
În afară de intruși, noaptea ne-a fost piperată și de alte episoade stranii. Coridorul era cuprins din senin de țipetele și urletele controlorilor, care te făceau să sari din pat ca ars. Te verificau de mai multe ori pe noapte, nu cumva să dormi un ceas legat. Ne puneau lanterna în ochi, ca la infractori, cerând biletele. Și buimac, orbit, abia găseai biletul, pașaportul cu viză sau răspunsurile la întrebările lor. Pe când ațipeai, veneau vânzătorii ambulanți de ceai. Se opreau în dreptul patului și izbeau cănile de pleu deolaltă până te trezeai. Dacă dormi nu însemnă neapărat că nu vrei ceai. Dăăă.
La destinație am ajuns cu trei ore mai târziu decât ar fi trebuit. Ore pe care nu le-am pierdut prin mersul prea încet al trenului sau prin minute rătăcite în câte-o gară. Ci pur și simplu am stat pe loc. Am stat, și-am stat, de-am început să ne întrebăm dacă ‘om mai porni vreodată. Și după ce-am pornit, am mers de parcă s-au gătat cărbunii. Într-un final, după 16 ore petrecute-n tren, la geamul ferestrei cu zăbrele, printre ceață și fum, s-a ivit fortăreața roșie din Agra.
A fost o noapte bizară? Da. Lungă și obositoare, da. Întâmplări anapoda, stări ciudate, gălăgie cumplită? Iarăși da. Am râs? Da. Ne-am mirat, am aflat și am experimentat ceva unic, autentic? Categoric da. Am reface drumul? Probabil că nu. Cel puțin nu același, bătătorit deja.
0 comentarii