34 de ani.

Aceeași dorință revărsată peste lumânările înfipte-n tort.

”Mă gândesc la un american complet ras, cu sprâncenele negre și stufoase, sufocându-se de căldură la etajul al douăzecilea într-un imobil din New York. Deasupra New York-ului cerul arde, albastrul cerului a luat foc, flăcări enorme, galbene, ling acoperișurile; puștii din Brooklyn se aruncă în chiloți de baie sub jeturile stropitoarelor. Camera întunecată, la etajul douăzeci, se coace de arșiță. Americanul cu sprâncene negre suspină, gâfâie și sudoarea îi curge pe obraji. Stă, numai în cămașă, la pian; are un gust de fum în gură și o fantomă de arie în cap: Some of these days (…) Mâna umedă ia creionul de pe pian: ”Some of these days / You`ll miss me honey.”

Așa a fost. Așa sau altfel, n-are nici o importanță. (…) Ținea moale creionul și picături de sudoare cădeau de pe degetele lui cu inele, pe hârtie.

Și de ce nu eu?

Dar nu mă mai gândesc la mine. Mă gândesc la tipul care a compus bucata asta într-o zi de iulie, în căldura neagră din camera lui. Încerc să mă gândesc la el prin melodie, prin sunetele albe și acidulate ale saxofonului. El a făcut-o. Avea neplăceri, foarte bine nu-i mergea: note de plată – și apoi e cu putință să fi fost pe undeva o femeie care nu se gândea la el așa cum ar fi dorit el – și mai era și valul acela groaznic de căldură care transforma oamenii în băltoace de grăsime topită. Toate astea nu-s prea frumoase, nici prea glorioase. Dar când aud cântecul și mă gândesc că tipul ăla l-a făcut, suferința și transpirația lui mi se par… emoționante. A avut noroc. Și probabil că nici nu-și dădea seama. Probabil se gândea: Cu puțin noroc, drăcia asta o să-mi aducă sigur cincizeci de dolari! Ei bine, e prima oară după ani de zile când un om mi se pare emoționant. Aș vrea să știu câte ceva despre el. M-ar interesa să aflu ce fel de necazuri avea, dacă avea o femeie sau dacă trăia singur. Nu din umanism, dimpotrivă. Fiindcă a făcut asta! N-am chef să-l cunosc – de altfel probabil că a murit. Numai să obțin câteva informații despre el și să mă pot gândi la el, din când în când, ascultând discul.

Vezi, presupun că tipului i-ar fi perfect indiferent dacă i s-ar spune că în al șaptelea oraș al Franței, lângă gară, cineva se gândește la el. Dar eu aș fi fericit în locul lui și-l invidiez. (…)

Uite doi care s-au salvat: evreica și el. Salvați. Poate că s-au crezut pierduți cu desăvârșire, înecați în existență. (…) S-au spălat de păcatul de a exista. Nu în întregime, desigur, dar atât cât o poate face un om.

Deci îți poți justifica existența? Măcar întrucâtva? Mă simt extraordinar de intimidat. Nu pentru că aș avea mare speranță. Dar sunt ca un om cu totul înghețat, după un drum prin zăpadă și care, dintr-o dată, ar intra într-o cameră caldă. Cred că ar rămâne încremenit lângă ușă, rece încă și frisoane lente i-ar trece prin trup.

”Some of these days / You`ll miss me honey”

Oare aș putea să încerc… Bineînțeles, n-ar fi vorba de o arie muzicală… Dar n-aș putea oare încerca un alt gen? Ar trebui să fie o carte: nu știu să fac nimic altceva.

Nu știu prea bine ce fel de carte, dar trebuie să se ghicească printre cuvintele tipărite, dincolo de pagini, ceva care n-ar exista, care ar fi deasupra existenței. O poveste, de pildă, cum nu se poate întâmpla, o aventură!

Dacă aș fi sigur că am talent… O carte. Un roman! Oamenii ar citi romanul acela și ar spune: ”Scris de Antoine Roquentin, un tip roșcovan Alexandra Ioana, o fată visătoare care zăcea prin cafenele” și s-ar gândi la viața mea cum mă gândesc eu la cea a compozitorului: ca la ceva prețios și pe jumătate legendar.

O carte.

Bineînțeles, la început n-ar fi decât o muncă plicticoasă și obositoare, nu m-ar împiedica să exist, nici să simt că exist. Dar ar veni și clipa când cartea ar fi scrisă, ar fi în urma mea, și cred că atunci puțină lumină ar cădea pe trecutul meu. ”

Jean-Paul Sartre – Greața.

Some of These Days – compusă de Shelton Brooks, cântată de Sophie Tucker

Spread the love
Categorii: 2021

0 comentarii

Lasă un răspuns