Prima fată care l-a sărutat pe Ion a fost Sânziana. Totul s-a petrecut ca o joacă, într-o dimineață mohorâtă de primăvară târzie.
Ploua mocănește în curtea școlii. Picurii mici clipoceau în bălțile de pe aleea pavată. Prin ceața gri se distingeau cu greu porțile mari de fier ale terenului de fotbal. Când sună a pauză, coridorul etajului doi se umplu de elevi. Se strânseră pe la ferestre și pe lângă tocul sălilor de clasă. Ion se cocoță pe pervazul din fața clasei lui. Își mișca într-o parte și-n alta picioarele, privindu-și pierdut șireturile tenișilor. Observă târziu apropierea Sânzianei. Simți buzele reci, umede, pe obraz iar ceața de afară se așeză cuminte pe genele lui. Hărmălaia de glasuri se auzi tot mai îndepărtată. Ion plutea deasupra ferestrei, a etajului doi, deasupra școlii. Făcu ochii mari. Uită să mai respire. Fața-i ardea iar obrazul i se zbătea ca după un pumn încasat. Urechile și le simțea lungite și fierbinți. Sări de pe pervaz aterizând nesigur pe tălpile sale. Îndoi ușor genunchi și fără să spună ceva, coborî afară-n ploaie.
Următoarea oră și-o pierdu preocupat de picurii ce i se scurgeau din breton. Stătea în banca lui, a treia de la geam, și-și aduna cu degetele părul umed de pe frunte. Din când în când, discret, își atingea obrazul. Îl umezea ușor, cum l-a umezit sărutul Sânzianei. În fața ochilor îi apărea chipul ei cu ochii mari, gura mică, părul negru și lung. Privirea vicleană, de fată care se știa adorată. Fiindcă da, Ion o adora pe Sânziana încă din clasa a patra.
A doua zi, când Sânziana se apropie de el, Ion își întinse, involuntar, tâmpla. Fata chicoti și trecu mai departe. Schimbară o privire fugară și nici o vorbă. Ion se făcea mic de tot în fața ei și se rușina. În fața celorlalți se simțea superior. Își umfla pieptul și pășea încrezător pe coridor.
În spatele caietului liniat așternuse tot felul de cuvinte drăgăstoase dedicate Sânzianei. În scris i se părea infinit mai ușor. Oare dacă ar pune o coală albă în fața chipului senin, i-ar putea vorbi? Să nu-i vadă ochii aceia mari, căprui, în care dansau luminițe aurii. Să nu-i vadă obrazul alb și neted și cărarea deasupra frunții din care se desprindea părul întunecat mirosind a flori, a dulce, a fată. Nu, asta-i cea mai proastă idee, se mustră singur în gând. Însă, ar putea să-i dea un bilețel.
Roti foile de nenumărate ori, dar scrisul nu-i plăcea. Cerneala era prea groasă, fila de matematică prea rece, cea dictando prea lăbărțată pentru literele mici. Exprimarea prea copilăroasă, prea formală, prea rece, prea nicicum. Cu toate astea, încheie un bilet și-l purtă împăturit în buzunar vreo două săptămâni.
Dimineața, înainte de ore, căta tot mai mult în oglindă și avea grijă cu ce se îmbrăca. Sfârșitul de săptămână îl necăjea cel mai tare. Cele două zile lipsite de școală i se păreau interminabile.
În locul bilețelului vechi apăru unul nou, purtat cu aceiași grijă zile în șir.
În pauze, Ion se posta în fața aceluiași pervaz. Pândea ușa clasei ei cu palma strânsă pumn de emoție. Își lungea gâtul peste cei care umpleau holul școlii. Căuta printre râsete chicotul ei cristalin. Sânziana apărea printre trupurile îngrămădite, printre cei care alergau, de parcă ar fi plutit. Cel puțin lui Ion așa i se părea, că tălpile Sânzienei nu ating pământul, că umbletul îi seamănă cu zborul lin al unei zâne. Își ducea mâna la buzunar și mototolea nervos hârtia adormită-n adăpost. Inima îi bubuia-n urechi, fluturii băteau din aripi prin stomac, școala se făcea mică de tot, vacarmul îi inunda ființa.
Renunță la bilet, care, atâta timp lungit și frământat, își pierduse esența. Căută atenția Sânzienei prin alte mijloace.
Ba încurca clasa lui cu clasa ei, ba mergea să ia cretă cu împrumut și-apoi să o ducă înapoi, cerea teme, întreba de teste, avea propuneri felurite, inventa povești. Până într-o zi când cineva din sală i-a strigat: da pup-o mă o dată, și el fugi afară rușinat.
În cele din urmă a pupat-o. Pe gură. Apăsat. În ultima zi de școală.
0 comentarii