Ion și cu Zoli se știau de când împărțeau soldații de plastic și le făceau fortărețe din noroi, după ce ploua. Zoli avea un indian, rar printre figurine, cu pielea roșie și pene pe cap, cu pieptul gol și cu pantaloni maro. L-a găsit și-l considera norocos. Îl purta la gât, prins de cheia legată cu șnur. Cu toate astea, Zoli împărțea indianul cu Ion.

Zoli și Ion locuiau pe aceeași stradă. Blocurile lor erau despărțite de tomberoanele mari de gunoi, care formau, de-o parte și de alta, două zone numite din-sus și din-jos. Găștile de copii erau delimitate de-acest punct și rar se amestecau la jocuri. Dar Ion și Zoli treceau bariera zilnic și împărțeau câteva ore de distracție.

Zoli era un băiat durduliu, cu pielea subțire, roză, cu obrajii pufoși și loburile urechilor cărnoase. Avea ochii mici și verzi, ca buruienile de apă, umbriți de gene dese. Purta pantaloni scurți de tot, cum purtau fotbaliștii mai demult, trecuți doar de-o palmă sub fund, și-n picioare pantofi. Era singurul copil pe care Ion îl știa să poarte pantofi afară la joacă. Erau de piele, maro, cu șireturi subțiri, rotunde. Tocul le era tocit și Zoli îi purta fără șosete. Copiii se amuzau de el iar Zoli se supăra amarnic de tare. Bluzele-i erau prea mici, scoțând, când și când, la iveală mijlocul rotunjor. Într-o vară se întoarse de la bunici mai gras, față de cum plecase, și unii au început să-i strige să se spele cu Axion – inamicul grăsimii. Apoi numele i-a rămas Axion, rostit pe-un ton urâcios. Dar Ion continua să-i spună Zoli.

Făceau împreună tot felul de năzbâtii, doar ei doi. Murdăreau peretele blocului cu bulgări de noroi într-un concurs de care aruncă mai sus. Furau struguri și flori de la casele particulare, uneori și fructe de la aprozarul din colț. Vara-și pierdeau timpul în parcul de la izvor unde clădiseră o lume imaginară. Aveau o pădure cu zmei și copaci vorbitori, cu ape ce spală aur, pe care-l colectau în poala făcută din tricou. Adunau ghindă și merișoare și tot felul de crengi micuțe cu aspect ciudat din care-și făceau arme. Aveau la ei praștia lui Ion făcută din cureaua măștii de gaz și țeava tuberman a lui Zoli împodobită cu scotch de nenumărate culori. Uneori erau Piff și Hercules alteori își spuneau frați. Dar când era jocul mai aprins Zoli trebuia să o tulească acasă. Asta-l scotea din minți pe Ion. Aventurile rămase neîncheiate îl îmbufnau. Și totuși, următoarea zi se posta în fața ferestrei de la bloc și-l striga pe Zoli afară. Iar Zoli alerga spre Ion sărind câte două trepte o dată, cu tălpile încălțate în pantofii lui de om mare.

Imaginația lui Zoli era așa de bogată, făurea atât de multe povești aventuroase încât, într-o vreme, Ion îl crezuse fermecat. Credea că pantofii lui, purtați cu ură și obligație, aveau ceva special. Sau că ochii aceia, prea umezi, văd mai mult decât vede un copil normal. Că dispare mereu înainte de apus fiindcă altfel se întâmplă ceva ciudat cu lumea întreagă. Ținea tot mai aproape de Zoli și îi sorbea cuvintele, poveștile, îl imita, voia să-i afle secretele. Era convins că Zoli cunoaște taina ținutului de basm și își dorea să-i fie împărtășită. Dar Zoli era un simplu băiat, ținut din scurt acasă, n-avea minuni, mistere de dezvăluit. Nu reușea să împlinească visele, pretențiile lui Ion, să se ridice la ștacheta mult prea înaltă.

Și nu trecu mult timp până când Ion îl strigă pe Zoli ca și ceilalți, Axion.




19 februarie 2021.

Spread the love

0 comentarii

Lasă un răspuns