Partea a doua
Prietenul cel mai bun al tatei era Efrem. Omul solid, chiar umflat aș zice, cu barba deasă și chelie, care ne vizita aproape zilnic. Când nu venea el, mergea tata la dânsul, și nu de puține ori mă întrebasem cum de nu se săturaseră unul de altul. Efrem Mehler era căsătorit cu Lena și împreună aveau doi copii: Madeline și Simion. Madeline era mai mare decât mine cu un an iar Simion mai mic cu trei ani. Când venea întreaga familie Mehler în vizită, simțeam lipsa mamei. Madeline, împreună cu mine și cu Simion povesteam de-ale noastre, în timp ce bărbații tratau serios probleme politice. Intrau în dezbateri și-n vorbe contradictorii care le făceau glasurile să tresalte. Uneori căutau să vorbească subiecte confortabile Lenei, care stătea alături de ei tăcută. Fără voia lor ajungeau iar și iar la aceleași subiecte plicticoase pentru femei.
Poate din această cauză Lena mi s-a părut ștearsă, lipsită de personalitate și de inedit. Își purta părul legat la spate, într-un coc strâns. O cărare albicioasă, adâncă, mergea, pe partea stângă a frunții, până în creștetul capului. Avea chipul frumos, ochii mari, cu riduri fine la colțuri, și sprâncene puțin cam groase pentru o femeie, nasul un pic cârn, buze lungi, nici groase, nici subțiri. Era slăbuță și mărunțică, statura scundă ieșind în evidență cel mai tare când stătea alături de soțul robust.
Efrem era mai înalt și decât tata iar burta rotunjoară, ce dospea cu fiecare zi, chinuia nasturii vestei încheiate. Când asculta, analiza interlocutorul mângâindu-și absent barba creață; acel pămătuf dezordonat ce-i curgea de sub bărbie. Când vorbea, îi plăcea să gesticuleze ori să-și miște degetele pe masă, ca pe clapele unui pian. Ambii copii îi semănau lui la statură. Încă de la șaisprezece ani, Madeline își depășea mama în înălțime cu câțiva centimetri buni.
Madeline avea părul negru, abisal, și-l împletea într-o coadă lungă care se cârlionța la capăt. Câțiva zulufi inelați îi încadrau fața lunguiață. Era frumoasă. Sau cel puțin așa o vedeam eu. Vorbea mult și zâmbea des. Dar veselia nu părea să o prindă. Mereu îi atribuisem o imagine gravă, melancolică, tăcută și tristă. Poate din pricina mamei ei. Aveam impresia că e mai încântătoare atunci când o preocupa ceva, decât atunci când gura mică și plină se deschidea într-un zâmbet.
Simon a fost dintotdeauna rotofei și rozaliu. Spre necazul lui, nu-și pierduse această constituție odată cu venirea adolescenței. Era retras și prea tăcut pentru binele unui băiat, dar un prieten bun.
Mehlerii erau evrei. Când eram mai mică nu înțelegeam de ce nu suntem și noi. Sau de ce ei sunt considerați diferiți. Tata n-avea niciodată un răspuns prea bun. Nu era credincios dar nici nu se considera ateu. Nu credea să fie necesară impunerea unei religii sau urmarea unui anume cult și mai mereu se eschiva când discuțiile alunecau în această direcție. Deși eu aș fi vrut să știu, să am o îndrumare, să-i urmez povățuirea. Poate că tocmai din acest motiv nu m-a mărginit, nu m-a indrumat spre ceva anume, necunoscând adevărul absolut. Pentru că l-aș fi urmat orbește.
Sinagoga era vizavi de conacul unei foste familii nobiliare maghiare și am vizitat-o adeseori. Biserica ortodoxă de lemn era pe un dâmb, nu foarte departe de casă, iar cea catolică în josul străzii. Pentru mine, ele reprezentau arhitecturi drăguțe și complexe. Clădirea bisericii catolice era lungă, cu acoperișul țuguiat. Marginile ieșite în relief semănau cu niște turnuri micuțe. Turla era foarte înaltă, așa de înaltă încât atunci când eram mică o puteam vedea până în vârf doar dacă-mi lăsam capul de tot pe spate. Intrasem de nenumărate ori în biserică trecând pe sub bolta ce-l înfățișa pe Sfântul Mihail. Interiorul ei îmi părea rece și trist. Dar nu la fel de rece ca cel al sinagogii cu coloane de marmură și balconele albe de piatră. Interiorul bisericii ortodoxe, cu toți sfinții înfățișați pe pereți, îmi părea pestriț și încărcat. Bisericile îmi plăceau pentru că erau mari, impunătoare și vechi. De timpuriu am fost impresionată de istoria ce se ascundea în spatele lucrurilor, mai mult decât de frumusețea și noutatea lor. Iar tot ce ținea de credință înfățișam ca fiind bonom, indiferent de religii și secte, de modelul lăcașurilor lor.
Ningea în Aprilie douăzeci și opt iar eu mă grăbisem să vin. La optsprezece ani, tata mă grăbise să plec. M-am dus cu Mahlerii spre Ierusalim, însoțită de o foaie de călătorie cu sens unic. L-am așteptat pe tata ani de zile, până când să înțeleg în sfârșit că el nu are să mai vină. Nici după ce războiul s-a sfârșit. Luasem drumul Americii, dorind să simt singurătatea pe deplin.
Tata însemnase universul meu. Chiar și după ce l-am avut pe Richard alături, după ce-am dat naștere la trei copii și ei la rândul lor mi-au dăruit nepoți, tata continua să însemne un univers aparte.
În cei cinci ani cât am stat în Israel, comunitatea românilor de la Rosh Pinna se mărea cu fiecare zi trecută. Veneau cu duiumul, dar niciodată tata nu se afla printre ei. Primisem câteva scrisori de la el, dar în ele nu-mi răspundea niciodată concret când îl întrebam despre sosire. Îmi povestea despre locuri dragi, despre casă, despre merii în floare, despre cămăruțele văruite de la țară. Acele rânduri m-au ajutat să-mi păstrez amintirile prețioase atât de vii, înflăcărate.
Tata și-a ales propria evadare în fața nedreptății și a degradării. Am simțit momentul când inima lui încetă să mai bată ca pe un junghi în piept. Un perete al inimii mele se surpă lăsând un frig constant să treacă prin camerele ei. A fost important să mă știe bine, în siguranță, departe de umilire. Chiar dacă asta însemna să fiu departe de el, ruptă de glie. Devenind părinte la rândul meu, l-am priceput mai bine. Cred că abia atunci l-am înțeles cu adevărat.
– Partea a treia –
0 comentarii